..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

miercuri, 30 septembrie 2009

stand up

am primit un link... in mod evident ma cunostea... :D

marți, 29 septembrie 2009

Permisivitate limitativa sau nepermisivitate laxa

Ca mi se tot reproseaza ca nu sunt permisiv.

Din discutia cu radu.

In urma penultimei intalniri si’a luat Puric. Nu o carte, ci doua. Deodata. Ca’i povestisem despre om...

Insa nu a trecut de prefata. Unde un garcea se pare, pe nume parca de gabriel, ghita, nu’stiu’cum pune cateva afirmatii gretoase, rigide si pe un ton de talcioc. Afirmatii care faceau o diferenta, repet, rigida intre ortodoxie si protestantism. Afirmatii care aratau o atitudine pe care mon ami a perceput’o ca inflamatorie, retrograda. Una din convingerile dominante ale lui radu fiind ca toti trebuie sa aiba loc, sa se inteleaga, sa se impace... Moment in care rasteala cu iz de mici si bere catre protestantism l’a ridicat in picioare.

Si a inchis cartea. Inca din prefata.

Pentru ca “Nu ma mai intereseaza sa aflu cine este, Dan Puric, daca ii permite aluia sa’i faca prefata si sa puna asemenea lucruri in ea”. “Nu pot sa mai cred ca are o valoare ridicata daca in prefata permite asemenea afirmatii...”. (de la radu cetire / parafrazare)

Iata paradox. Permisivul in realitate nu este permisiv. Permisivul este permisiv doar legat de ideile care rezoneaza cu modul sau de a fi, care nu contrazic legea de baza: sa fim impaciuitori!

O situatie similara, si mai urat decat atat, am avut si eu cand am citit convorbiri cu Octavian Paler. Interviuri tinute de un alt ghita, pe nume daniel, care ingretoseaza acele pagini intercaland vorba curata a lui Paler cu randuri, paragrafe intregi de debitari care’ti fac gura punga.

Insa eu, nepermisivul, am trecut peste. Si am citit in continuare. Radu permisivul nu.

Oamenii de valoare nu’s de fapt de valoare sau chiar trebuie sa accepte compromisul asocierii cu tot felul de tarlea?

duminică, 27 septembrie 2009

Fun. Or not so.

Zilele acestea subiectul este: ce fel de indivizi produce tipul de civilizatie american pe care il imbratisam cu spume delirante?
mai buni, ca noi, mai prosti, foarte prosti?
lower the standards, lower the standards, lower the standards, lower the standards...

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Despre marime


Din cand in cand mai aud de la cate o femeie spunand ca mai mare nu inseamna automat mai bun.

Si ma uit asa… luung… si ma intreb daca incearca sa menajeze vre’un orgoliu masculin.

Poate ea chiar o spune ca vrea sa se elibereze de vreo chestie personala, poate chiar vrea sa reabiliteze adevarul istoric… dar io tot pastrez o potentialitate de manipulare!

Iar daca suntem numai noi la discutie ma intreb daca trebuie sa’mi fac vreo grija. Ca poate o zice ca sa ma consoleze si atunci clar am de ce sa ma ingrijorez. E mai simplu daca nu ne’am cunoscut, pot sa trec mai departe calm. Chiar si in cazul in care ar fi spusa acea afirmatie pentru eventuala mea consolare, vorbeste din banuieli, asa ca…

Dar in seara ata m’am convins. Din cele zece degete de la maini, unul a devenit mai mare. De la voley, din parc. E prima data cand patesc asta in cei aproape doo’j's'cinci de ani de cand joc chestia asta.
Mai precis, detegul mic de la mana stanga a inceput sa ia proportii respectabile. Acum cateva minute am realizat ca asta inseamna ca nu ma voi atinge de chitara week-end’ul asta. Si mai inseamna ca deja ma deranjeaza cat de multe a’uri sunt folosite in limba romana. Ca scriu cu toate cele zece degete, iar cel mic este raspunzator de q (au!), a (au!) si z (au!).

Intr’adevar: mai mare nu inseamna mai bun!
Acum m’am convins…

ps. uimitor, cat de sensibil este acest subiect pentru sexul tare. chiar si eu, ca sa scriu randurile in care eram implicat, aveam dinspre interior presiuni uimitor de puternice de a fi foarte atent ce si cum scriu, ce si cum se intelege, ce si cum se poate intelege... ca nu cumva sa'mi afectez vreo imagine, ceva, cumva... am depus eforturi serioase la a ma limita doar la cateva afirmatii vagi, si a nu cauta un mod de a ma feri de suspiciuni...

in dodii


Zilele trecute imi reaminteam cu o prietena despre incapacitatea copiilor de a face diferenta intre fantezie si realitate. De la psihologi cetire afirmatia.

Pe vremuri mi se spunea des idealist. La un moment dat, ori acest termen a scazut in popularitate (ca folosinta, nu ca valorizare), ori chiar nu am mai fost considerat asa. Poate de pe cand am ales sa fiu intolerant. Si se pare ca in mentalul colectiv idealismul si intoleranta sunt termeni incongruenti.

(Poate pentru ca intolerantul este cel care chiar incearca sa puna in realitate ideile sale, ceea ce l'ar scoate cumva din randul idealistilor…)

Oricare ar fi motivul… nu mai sunt idealist.

Iar acum revazand videoclipurile TED puse pe aici (cercetatori neuro, socio), apoi ajungand la cel cu copii… m’am intrebat daca nu cumva de fapt nici nu am fost idealist. Doar ca am ramas ancorat in nediferentierea anumitor fantezii fata de realitate.

Fiindca undeva, ceva, oricum o iau, da cu virgula.

Totusi nu traiesc intr’o lume iluzorie. Vad, sunt constient de mizeria societatii noastre. Chiar foarte pregnant. Si totusi ma opun celor care zic ca suntem de nimic.
Si paradoxal, desi nu sunt un optimist (experienta nu ma lasa), iar ma opun celor care spun ca este imposibil sa schimbam ceva.

Poate ca acestea sunt comportamente provenite din atasamentul fata de unele fantezii. La care pur si simplu nu vreau sa renunt, pentru ca atunci… la ce bun?

Ieri m’am vazut cu radu. Ca ma intreba cineva vineri, cum arata prietenii mei. Ei nu prea exista. In afara de radu. Fireste, cunosc o multime de oameni carora circumstantial le spun prieteni. Insa daca ar trebui sa numesc un om in pozitia de prietenul, este radu.

Desi vorbim destul de rar in ultimii ani. Mai ales de cand, intr’o seara, exasperat ca nu vroia sa perceapa o nuanta, o capacitate a unui om de a simti anumite lucruri, am creat un exemplu ipotetic in care am introdus in mod negativ un element pentru care are puternice atasamente emotionale. Mama lui. Atunci mi’am demonstrat cazul, insa chiar in momentul asta imi trece prin cap ca el nici nu a mai auzit demonstratia datorita efectului emotional prea puternic.

In fine, seara de aseara a fost o splendoare. Ceea ce imi lipsea de prea mult timp s’a petrecut. Discutie spumoasa, cu chestii inteligente, cu glume din toata gama, de la cele barbatesti, grosiere, la cele aluzive. A mai fost inca un tip. Prietenul lui. Niciunul nu semanam cu celalalt la nivel de colectie de convingeri, ori principii. Sunt doar tangente punctuale, ici-colo.
Dupa ce am terminat capitolul stiri din ultimul an, s’a ajuns la dezbateri. In fond inutile, insa in fapt esentiale. Destindere totala. Ba intram in hora si ma incingeam intr’o sustinere, ba ii priveam pe ceilalti cat de amuzanti erau facand fix acelasi lucru.

Si discutii. Mai dinspre esente, in mod clar nu despre aparente. Din care mai si aflam lucruri! In care ii mai auzeam si pe altii spunand chestii care pun in functiune rotite. In mod clar nu eram in multe puncte de acord intre noi, insa dupa ce (daca) treceam de dezacordurile faptice, cand ajungeam la dezacordurile de principii nu (mai) eram agresivi. Se postula: esti prost! si radeam cu totii. Stiam fiecare ca asta se datoreaza structurii diferite a celuilalt, structura pe care o respectam, si cel mai important nu il desconsideram din cauza acelor diferente. Da, uneori sunt de parere ca o anumita convingere a lui este nociva din punct de vedere social, insa unu: daca i'o schimb nu rezolv problema mare, si doi: este totusi de o novicitate redusa, efectele nocive produse de el in acel punct sunt chiar minore.

Si peste toate amicul meu radu a capatat doua deprinderi noi. Foloseste nu stiu pe poste de argument final, de neclintit, cu valoare de veto in fata argumentelor faptice. Si doi, foloseste nu are cum… in mod identic, ca argument de invalidare a realitatilor faptice confirmate de multiple surse. Copilarie curata. Amuzament bezmetic.

Insa cu toate astea, s’a maturizat intr’un partener de discutie. Pana acum discutiile dintre noi erau mai mult discutii dinspre mine spre el, cu feedback de calitate (adica un feedback inteligent). Din mai multe motive. Insa aseara discutia se balansase, si in plus, mergea singura. Nu mai era nevoie de mine sa dau la lopata sa bag carbuni. Mai mult pozitia lui capatase ceva vigoare, nu mai era cel care se codea in punctele delicate, c’o fi c’o pati. L’a invatat pe nu stiu, cu valoare de negatie ultima.

Radu a crescut mare.

ps. si totusi e drept, nici eu nu mai mergeam catre anumite directii, decat atat cat le deschideau ceilalti. ramaneam doar in domeniile de problematica deschise de ei.

joi, 24 septembrie 2009

jurnalisti de cacao

inca un exemplu din categoria stiri far' de informatie: http://www.tehnopol.ro/index.html/article*id_5563-dArt.html

cine se prinde ce inseamna erp din articolul despre erp... are o inghetata de la mine!

orice gagauta care a invatat sa scrie se crede jurnalista...

Banuiala de inspiratie

Tocmai am reusit sa conceptualizez o chestie care’mi statea in firescul intelegerii.

Cei care inspira preponderent pe gura sunt mai inclinati spre starea de tamp decat cei care inspira pe nas.

Am crezut initial ca asta’mi vine de la obisnuinta culturala tine gura inchisa. Deh, chestie de casta sociala mai degraba decat de indiciu al capacitatii ‘telectuale.

Insa acu’ imi trecu prin neuron o chestie. O diferenta reala este ca atunci cand aerul intra pe nas, el se indreapta catre creier. Nu la nivel fizic, fireste, ci la nivel energetic. Energia (esenta si suportul fizicului) aerului se indreapta catre minte.

Asta’mi explica si senzatia diferita pe care o am atunci cand eu inspir pe nas, pur si simplu de aerisire a mintii, pe cand atunci cand inspir pe gura, mintea, capul imi este stare amorfa, in timp ce corpul se simte plin de viata.

ps. iar la nivel fizic mai este efectul de racire a unor zone diferite. poate ca asa cum procesorul are nevoie de ventilator si creierul are nevoie de o anumita racire, lucru pentru care natura a facut ca traiectul nazal (sau cum s'o numi) sa treaca prin vecinatatea neuronului.

asta'i din categoria idei de moment.

Social vs Sociabil. sau Gura Lumii.


Pionierii astia care nu au apucat sa fie soimi ai patriei si s’au trezit direct utecisti, fara sa stie ce sunt, de unde vin si incotro se indreapta, cascand gura catre orice punct luminos, stralucitor sau colorat, si lasand un firicel de saliva sa se prelinga estetic din coltul gurii, se apuca des sa articuleze afirmatii gen “numai la noi, la romanii astia inapoiati, necivilizati este atata discutie pe tema ce face ala sau alalalt”.

First of all, cum spun chinezii, gura lumii avea la baza un rol social excelent. De corectare a comportamentelor care puneau in pericol grupul. Firesc, exista si efectul de franare a varfurilor care dezvoltau comportamente progresiste. Insa chiar si asa, gura lumii avea un rol de contrabalansare a intentiilor poate chiar pozitive, insa pentru care societatea nu era inca pregatita. Gura lumii era cea care obliga indivizii sa fie in randul lumii.

Am pus partea de mai sus la trecut datorita faptului ca face referire la societatea traditionala romaneasca, aia care functiona organic, nu la babilonul disfunctional format din modele sociale externe, copiate fortat, haotic si tamp.

Insa aceiasi pionieri zanateci nu au capacitatea de a vedea ca insasi civilizarea la care se raporteaza ca fluturele de noapte la becul din cerdac, a promovat un alt mecanism de a obliga indivizii sa intre in randul lumii, mult inferior celui din societatea romaneasca: trebuie sa fii un individ placut de ceilalti, trebuie sa fii sociabil!

Simplismul, lipsa de maturitate a acestui principiu l’au facut sa fie nociv. Sa aiba efecte sociale crunte. Fiece gheo’ isi subordoneaza comportamentul ideii de a avea un comportament care sa dea bine. Sa placa. Sa fie cool. Sa nu deranjeze. Sa fie sociabil!

Dimensiunea insa sociala, dimensiunea in care comportamentul individului are efect social, de influentare a societatii in care traieste, eventual de impulsionare intr’o directie precisa, este anihilat. Individul nu mai trebuie sa impinga societatea catre mai bine, individul azi trebuie sa fie sociabil. Sa faca frumos, ca marioneta pe sarma, asa cum cer spectatorii.

Atributul de sociabil a doborat rolul social al omului. Care in paralel a trecut de la om la individ.

Deci bottom line, cum spunea arabul vazand tibetanul la mcdonald’s acum doua mii de ani, mecanismul matur al necivilizatilor a fost inlocuit de cel infantil al supercivilizatilor. Cu efecte de inapoiere sociala.

Eu! Sunt rar un tip sociabil. La birou aproape deloc. Am insa grija de rolul meu social. Asta imi pare important, sa fac lucrurile sa mearga inspre bine, nu sa dau eu bine in ochii celorlalti.

La asta adaugand si o oarecare saturatie (a mea vis'a'vis de infantilitate), am devenit un bau-bau. Am vazut de curand ca sunt banuit ca as reactiona la lucruri pentru care nu dau doi bani: “ai lasat hartiile alea pe birou la liviu, sa vezi ce ti’o furi cand vine!”. Ieri mi’am dat seama ca ei nu fac diferenta intre principiile pentru care iau foc si nimicurile pe care le inteleg ei ca fiind greseli.

Pe de o parte, era de la sine inteles ca ei nu percep diferenta. Pe de alta parte... mi se pare ciudat ca atata timp nu am inteles si actionat si in functie de acest aspect.

Si revenind la social vs sociabil. Efectul cel mai placut este cel care ii vizeaza pe conducatori. Care nu au mai fost cantariti dupa actiunile lor sociale, de corijare a societatii, ci in functie de atributul sociabil. Conducatorii au devenit marionetele care dau bine, in loc sa mai fie oamenii care imping lumea inainte.


miercuri, 23 septembrie 2009

in final

Si desi a venit un pic cam tarziu informatia...
Dar totusi a venit.
Am gasit in sfarsit o femeie care vrea sa se marite.
Iar eu mai ceva timp in urma vroiam sa ma insor.
Asa ca...


Sincer, imi place la ea personalitatea pudrata asa usor cu nisip...
Vazusem si in ziarul unei colege de dimineata poza... dar atunci nu observasem decat pudrarea de pe partea semiascunsa a personalitatii...

marți, 22 septembrie 2009

Idei de dimineata


Trecand peste cele doua idei pe care le am dis-de-dimineata in mod sistematic.

Sunt dimineti cu idei bune. Si foarte bune.
Si sunt dimineti cu idei... de’a dreptul bizare.

De par example, ieri, pe cand puneam in practica ideea de a’mi uda in mod ritmic fata, am zis ca uite alta idee, hai sa ma spal pe cap. Si de aici... da’ ce mare chestie, hai sa fac si restul udarilor de care mai sunt capabil. Ca evident nu mai prind microbuzul firmei, voi merge cu bicicleta.

Insa cand sa ies din casa... na soorpriz’! Aveam ditamai geanta cu laptop, pe langa cea default. Asa ca ar fi fost chin mare cu bicicleta. Greutatea suplimentara ca greutatea suplimentara, insa la nenumarabilele gropi si borduri pe care le aveam in program... daca nu se rupeau de tot chingile gentii, nici intregi nu mai ramaneau.

Adica a fost o inlantuire de idei cu final buba: deci merg cu masina!

Moment iar propice pentru alte idei... am gasit doua ocolisuri/scurtaturi la care nu ma gandisem in cei doi ani de cand ma plimb cu masina pe traseul asta. Una excelenta, alta proasta.

In schimb, ajuns la munca, primesc un telefon de la viitorul-aproape-actualul meu sef de echipa. In care imi spunea ca o actiune decisa de el coroborata cu alta actiune decisa de ei (de multinationala care ne’a cumparat) au facut ca softul pe care il pastoreste sa nu mai merge. Si desi nu mi’a spus numic ever despre softul ala... imi cerea o solutie. Ceea ce a insemnat o noua idee. Care mi’a venit atat de firesc, natural si prompt incat am considerat ca era la mintea cocosului, drept care i’am spus’o pe un ton usor iritat. Acu’... iritat l’am auzit pana si eu... iar de multe ori mi se reproseaza ca vorbesc rastit chiar atunci cand consider ca am un ton calm... In fine, ideea a fost buna, le’am rezolvat problema. Tonul... vom vedea ce urmari va fi avand.

Apoi am luat contact cu alta problema derivata din aceeasi mare schimbare organizata si coordonata de ei. Si din primul moment m’am dus direct la tinta... insa nu mura’n gura, ci doar ca localizare. Si i’am spus unui coleg ca uite... ca s’ar putea sa fie aia... insa el a zis nu, ca nu are cum, ca se face comunicatia pe IP'uri. De bun simt observatia lui. Chiar de foarte bun-simt. Bine, m’a convins. Oricum, era o chestie atat de stupida (directia ideii mele incat mi’a fost jena sa o mai sustin, sa mai fac sapaturi in jurul ei. Zi de seara pana’n vara... cam tot departamentul ne’am frecat neuronul comun cu aceasta duda toata ziulica. Pentru ca pe la ora de tragere a obloanelor sa afle echipa de specialisti externi combinata cu ai lui ciorbea... ca da, de acolo era problema. De unde imi sarise mie intuitia. Insa nu comunicase clientul de test (cum am zis eu) ci serverul de test... si stricase toata jucaria. Si uite'asa am stat cautand porturi, access list'uri, firewalle si alte dude... pe sisteme windows, pe echipamente de retea... to-a-ta ziulica! Ei bine... asta mi’a dat o senzatie de esec pentru toata seara. Fusesem acolo, aproape, solutia imi fusese la indemana in primele secunde. Si am ratat’o. Asta si pentru ca mi s’a parut totusi imposibil ca lumea sa faca lucruri atat de stupide, e corect. Insa senzatia de failure e a mea! Am ratat o rezolvare pe care o mirosisem din start, care a tinut timp de vreo sase ore intre cinci si zece oameni de IT in corzi. Unii doar cu numele, altii insa chiar pe bune.

Alta dimineata, alte idei.

Arunc pe geam un ochi, zic ok, azi iau bicicleta. Arunc prin camera celalalt ochi, ma imbrac cu aia, aia, aia... si iau si geaca. Ei, asta idee mai stupida decat n’am vazut. P’onoarea mea. Celelalte biciclete pe care le’am intalnit aveau pe ele oameni imbracati subtire, cu pantaloni pana la genunchi... eu... pana gastei... pe bicicleta care cere efort mai mare... cu geaca pe mine!

... asta iar a fost din categoria postari fara final... fi’n’ca nu reusesc sa scot o concluzie de’aici.

duminică, 20 septembrie 2009

biclo-ciclo

nu, nu am mai fost nicaieri.

doar ca in drum spre spre birou, ne grabeam atat de tare incat ocoleam prin toate parcurile posibile. si apoi mai faceam si poze. (eram trei si cu segentu' zece)

joi, 17 septembrie 2009

Moldoveanul in bucuresti – ep. n


J’ai un coleg, in departamentul de IT, moldovean. Am mai povestit di iel. Ciordeste croisante din aparatele de pe hol, e mandru de asta si nu poate fi convins in ruptul capului ca face ceva gresit. Ca asa gandeste eiam ajuns in bucuresti, am voie sa fac orice!

Ieri o avut ghinion. O chicat iexamenu’ de nu’stiu’ce. La facultate, spiru sau ceva similar. Seful i’a zis redundant “Pai n’ai invatat suficient!”. Insa raspunsul a revelat ceva monumental. “A, nu, am avut doar ghinion.” Aici m’am gandit ca a nimerit un subiect pe care nu’l acoperise. Insa il vad ca face un semn cu mana de ban aruncat in aer. Seful: "Ai vrut sa dai spaga si nu ti’a primit?" "A, nu… pur si simplu am avut ghinion, nu mi’a iesti abcd cum am bifat.” “Pai tu ai grila si pui la intamplare?” “Da, firesc, am luat si 10 cu pus la nimereala!”.

Pentru luarea unui examen invatatul nici nu era printre optiuni!

Lucreaza in IT, este la facultate de informatica, nu deschide cursurile, ciordeste croisante, e plin de el… am voie sa trec cu masina peste el? Asa, putin... inainte-inapoi, inainte-inapoi… promit ca dup'aia il pun io in cutie!

miercuri, 16 septembrie 2009

nu, mon frere!

Azi conferinta no 2.
Undeva pe la jumatate n’am mai fost de acord cu povestitorul de pe podium. Ceea ce este ciudat, el facand parte dintr’o scoala pe care am urmat’o acum vreo 10 ani de zile… adica o scoala care a pictat destul de mult din viziunea mea asupra chestiilor care ne compun sau care ne inconjoara.

Tipul afirmase ca daca reusim sa ajungem la un echilibru psihologic supercalifragilistic, in momentul in care odata iesiti in trafic un individ ne adreseaza niste cuvinte nepotrivite… am avea intelegerea ca acele cuvinte sunt atat de minuscule, sunt efemere… ca efectiv nu merita sa ne implicam, sa lasam sa ne afecteze viata… bla-bla…si am trece peste ele, le'am ignora... bla-bla...

Iar undeva spre sfarsit mi’am si notat de ce nu eram de acord cu el. Datorita efectelor. Na, asa mi’s io mai defect, ma gandesc automat la efecte. Chestia aia sugubeata de care povesteam mai candva cu desenul ala care ne arata unde se va ajunge daca se continua in sitlul asta, adica graficul functiei, mi se deseneaza involuntar si instantaneu intre sinapsele neuronului meu zanatic. Iar mie graficul functiei astea imi spune asa: 1. cei care nu au reusit sa ajunga la mirobolanta aia stare de trezire a constiintei… vor fi afectati de ghita manelistu’ care injura pentru ca poate. Iar aici putem sa spunem calmi ca sunt cam toti oamenii. 2. dincolo de faptul ca este si asa deranjant ca trecand cu domnisoara / femeia / nevasta pe langa tot felul de injuratori d’astia… vor fi inevitabil unii care sa le urmeze exemplu. D’aia, ca e in firea naturii umane. Copiaza cu mai multa usurinta ceea ce este negativ decat ceea ce presupune evolutie. Deci ghita injuratoriul se inmulteste. Asa ca… mon ami… tacerea asta, pasivitatea asta nu’mi suna a solutie! Ca puii mei, societatea se duce ranga pe campii...!

Iar in timp ce pedalam zu hause m’a trosnit! (in realitatea in timp ce stateam la un semafor) Din cate stiu, mai toate scolile de evolutie personala recomanda pasivitatea, lipsa de reactie in fata acestor ghita injuratori. Si scolile oficiale fac / faceau acelasi lucru. Zic faceau, pentru ca atunci le baga cineva in seama. Acum in realitate nu fac nimic, fiindca sunt oricum ignorate. Nedumerirea mea: pai toti acesti cunoscatori ai naturii umane nu au fost in stare sa faca acel calcul de mai sus, unde ghita injuratorul se inmulteste ca un hermafrodit dezaxat?!

Reactia scolilor: iti strici tu viata. Nu merita.
Reactia mea: adica voi propovaduiti egoismul in modul cel mai perfid… traieste pentru evolutia ta, tu esti mai important decat societatea! Mai mes amis… asta nu suna bine la mine. Si in plus pentru mine merita! Si d’aia din cand in cand ma apuc sa dau din toate picioarele din dotare pentru a mai aduce la tacere cate unu-doi ghita injuratori. Pentru ca sunt defect iar pentru mine merita mai mult societatea decat linistea vietii mele, o liniste de strut cu capul in nisip bazata pe autoimpotentizare cu formule gen “a, pai nu este in puterea mea”, "a, pai oricum nu reusesc nimic"...

N’avem final, ma opresc aici, ma ustura ochii.

marți, 15 septembrie 2009

Imposibilitatea



Cea mai buna chestie de facut pe care am gasit’o asta seara fuse sa sed intr’un scaun la o conferinta.

Rasar azi oameni… cu valente de oameni ai cunoasterii. Nu in sens castaneda ci in sens comun. Dar care prezinta si ii invata pe altii cunostinte gen castaneda. Oameni care tin conferinte publice si care sunt aplaudati cu forta. Oameni care tin conferinte publice despre Eminescu si fac greseli gramaticale. Nu evidente, nu grosiere (depinde de raportari), este drept, dar suficiente pentru a te durea ca au voie sa tina conferinta publica tocmai despre Eminescu…

Vezi ici-colo cate unul vorbind cu sarg despre heidegger, rostindu’i insa gresit numele, fiind profesor de cunoastere gnostica, cu studii prin spania, india si mai-nu-stiu-unde… ignorand ca acesta este un pleonasm.

Si mai stai de vorba la o cafea cu cate unul care, in sfarsit, arata ca s’a interesat, ca a cautat… te bucuri ca ai cu cine, ca ai de unde sa mai auzi o vorba aerisita… pentru ca sa realizezi rapid ca este o constructie cu fundatia din paie.

Mai copii lu’ tata! Nu te apuci sa citesti filosofie daca nu cunosti gramatica! Nu te apuci sa citesti cioran, freud si alti asemanatori daca n’ai citit insistent povesti nemuritoare. Ca povestile alea iti formeaza din copilarie o baza interioara solida pe care poti sta in picioare mai tarziu cand cautatori de chestii gaunoase iti creaza furtuna intre ganduri si incearca sa reaseze lumea pe cogitari bizare. Paioase. Parelnice.

Daca in copilarie n’ai trecut prin winnetou, jules verne, cei trei muschetari si altii… lasa’i mai tata in pace pe sartre, kierkegaard, plesu, tolstoi… si alti…
Daca nu te’ai atins de legendele olimpului… nu te atinge nici de eliade!
Nu citesti nietzsche daca n’ai amusinat macar putin ceva simbolistica. De preferinta din alchimie. Ca o sa crezi ca ala il omoara pe dumnezeu tocmai cand de fapt el il repune in drepturi.
Si asa mai departe…

D’asta, sincer, imi place coielio! Ca e pozitiv pana in maduva oaselor. Si nu strica sufletu’ din omu’ ala care citeste, oricat de ‘andicapat ar fi cetitorul. Chiar daca letitia si virgil intelectualii nu recunosc principiile sau legile metafizice, nu e un capat de lume. Veta aprozarista si gigel manelistu’ pot citi asta fara sa aiba apoi pornirea de a bea vodca, da din cap pe ramstein, a vomita si a propovadui anarhia, sau omul superior – dupa caz, pe motiv ca ‘abar n’au ce’au citit! Cel mult gigel manelistu’ se va fi crezand razboinicu’ luminii si va da drumu’ la curent tiganilor din ferentari. Cel mult veta aprozarista va crede ca un act sexual dureaza 11 minute oricum ai face. La oamenii cititi, ca la ea… stie mai bine.

Vroiam sa spun despre altceva… dar m’a luat valul. Vroiam sa ma intreb daca in ziua de azi mai exista posibilitatea de a mai forma o cultura reala, solida, completa…

luni, 14 septembrie 2009

velo-ciclo-biclo. 3.


Fuse si cliclo-biclo-plimbarea. Pe numele ei de cod ciclopromenada 3.

Nu se poate spune cum a fost... fiindca lipseste un etalon. Ca taranu’ la zoo privind catre girafa: “asa ceva nu iexista!”. Un tip la terasa declara postcoitum ca... a numarat 485. Asa’mi spune memoria mea. Insa ochiometric toti spuneau “neeh, vreo trei sute!”. Foarte ciudat, tipul nu se ambala. Ii lasa... si apoi repeta “am numarat 485, s’ar putea sa’mi fi scapat cativa”. In locul lui eu as fi turbat. Adica eu sa numar iar altii sa ma contrazica pe motive de ochiometric? Oricum, a fost greu de cuprins, dincolo de scala.

Dar sa... inceputul. Firesc, cu bere in fuga la o terasa ca data trecuta. Cand am vazut ca omenirea capata sens si directie am purces si noi. Este un filmulet pe youtube, cineva a filmat oameni iesind de pe stradute timp de... 6 minute! SASE! Si inca 54 de secunde. Si ieseau in grup compact! (eu m'am plictisit cautandu'ma in multime)



Iar pentru ca motive de domicilii si haine si intalniri pe timp de seara... am fost inclinat sa merg la costum. Treaba e ca mi s’a parut o idee buna sa arat ca se poate la costum pe bicicleta... drept care voila na chestie! (totusi... nu ma intrebati cum arata gulerul camasii dupa 25 de km)

Data trecuta fusesera minim trei choppere. Acum ramasesem singurul. Insa au aparut in schimb vreo cinci cruisere. Electra, toate. Si mai era un tip imbracat de promenada. Nu avea costum, dar avea palarie. Asta vreau. Sa afle omu’ ca mountain’bike’ul nu e singura bicicleta, si ca bicicleta poate fi folosita pentru orice ocazie, nu numai cele care suporta tinuta sport.

Dupa prima oprire mi’am pierdut cunoscutii. Asa ca am ramas cat mai in spate sa’i gasesc. Uluitor cat de in spate era... spatele! Apoi am fugit in fata, ca tot nu’i gasisem. Asi! Iar telefonul era inchis. Al lor. I’am intalnit doar la terasa, inapoi pe lipscani. O fetita din grup facuse accident, buba, stop joc. Deh, invata de doar 2 luni sa mearga pe bicicleta.

La o oprire tot cautandu’i am gasit insa un coleg de birou. Am facut putin schimb de biciclete... Dahonul pliabil cu roti mici mi se pare o jucarie instabila si foarte rapida. Asa ca la o curba mai stransa am dat putin peste cateva biciclete care stateau cuminti, cu posesorii lor la o tacla. Am ras, le’am spus ca nu e bicicleta mea... si nu o manevrez prea bine. Ori continuau sa se uite urat, ori din cauza noptii am avut senzatia asta. Oricum, fara zgarieturi.

La alta oprire pro’stii’si’castigi vine sa ma interviu. Ca sunt la costum si... na! O pustoaica in ai carei ochi vedeai intunericul (adica prostia) ma intreba intrebari penibile. “Cum a fost drumul?” (pai eram abia la inceput). “Va mai separati la semafoare, nu?” (nu’i asa ca pamantul e rotund?) “Oh, da... suntem copii cuminti. Stam la semafoare. Noi doar droguri, sex, femei... dar stam la semafoare, suntem cuminti!” “Si politia va va mai escorta?” (De unde puii mei sa stiu mai fata? Sunt in multime, nu’s organizator, iar politia a aparut spontan, nu era in program!) “Pai nu stiu, uite’l pe nenea politistu’ mai incolo (l’am aratat cu degetu’) intreaba’l pe el!”. Si alte intrebari similare. De fiecare data ii raspundeam in gluma, aratand ca sunt acolo ca sa ma simt bine, nu ca sa fac analiza de situatie. Firesc n’a inteles nimic. La sfarsit am vazut un schimb de priviri intre ea si cameraman, am inteles, nu le’am dat nimic difuzabil. Hoho! Totusi am aparut cateva secunde, am vazut un filmulet. Cu singura replica ce putea fi incadrata in marea cerinta sociala “suntem bucurosi, suntem pozitivi, suntem prosti”. Eu acolo de fapt faceam misto tocmai de chestia asta. Spuneam de soare, flori si pasarele cand nu exista asa ceva. Ultima intrebare a fost "ati obosit?". abia atunci m'am uitat la ea cu mirare (cat de tuta poti fi?) si i'am raspuns condescendent ca abia am pornit, de la ce sa obosim?... Si daca aveau ceva de aratat de la mine ar fi fost costumul si bicicleta. Insa mi se vede doar capul. Buni oamenii astia de presa! Au surprins esentialul!



Si ca a venit vorba de politie. Desi la inceput pareau periculosi (ne’au oprit amenintatori caravana vreo cateva minute), s’au dat pe brazda. Adica la unele intersectii chiar ii opreau pe soferi si ne dadeau voie sa trecem pe rosu! Alteori, la grupurile mai mici aveau grija sa nu trecem pe rosu... :D. In principiu tot ce au dorit de la noi a fost sa nu ocupam mai mult de o banda... ceea ce sincer... era dificil.

Soferii erau de la idioti care incercau sa treaca prin noi cu nesimtire (de ex. un pusti la volanul unui jeep – ah, imi pare rau ca nu i’am luat numarul) pana la cei care incetineau, dadeau avarii, claxonau, dadeau din maini si ne pozau. O iesire in decor a facut’o un imbecil care a iesit pe geamul masinii si ne’a injurat “bla-bla... idioti de ecologisti bio... bla-bla”. Tot pusti, beat. Ii urez sa devina fluorescent de la atatea neoane cate am fi putut strange pentru el cei cateva sute de biciclisti.

Au fost si cativa caini nedumeriti. Instinctul de a latra ii ridica in picioare... multimea impresionanta de roti din fata lor le taia totusi rasuflarea.

A mai fost o familie remarcabila. Aveau un landou pe roti atasat de bicicleta. M’am uitat la el, era excelent. Si un cuplu parca din cluj cu un tandem! Sau doar bicicleta era din cluj...

Cam atat. La patru dimineata eram la al patrulea irish cofee si’am zis “mi’e somn, ma duc acasa!”

duminică, 13 septembrie 2009

versuri


Tin minte ca undeva in jurul clasei a IV’a stateam singur in casa, intr’o seara. Si’ai fi zis ca ma obisnuisem cu asta. Insa tot tineam luminile aprinse prin toata casa. Si cum nu mai aveam nimic nou ce citi, am pus mana pe poezii. P’astea le evitasem ca erau “de fete”. Si ca sa am totul in raza vizuala, m'am pus la masa mare din sufragerie, in capul mesei. Mai intai a fost cosbuc, ca avea un volum cantece de vitejie, ori astea clar nu erau de fete. M’au incalzit. Apoi Eminescu. Apoi Minulescu… (la cat de putina poezie am citit pana in ziua de azi, Minulescu ramane preferatul meu).

Revenind la acea seara. La un moment dat am inceput sa citesc cu voce tare. Eram curios sa aflu cum se aud acele cuvinte. Si asa… m’am aprins de’a binelea. Gasisem o lume noua, splendida.
Apoi, nemultumit ca versurile imi suna prea ritmat, am inceput sa le modulez, sa le caut un cantec al vorbirii mai in acord cu povestea pe care o spuneam.

Intr’un tarziu au venit. Mama si sotul ei. Tarziu. Zece, poate unsprezece. Cand am prins’o pe mama singura, m’am dus si i’am spus despre descoperirea mea. Recitasem poezii toata seara si’mi placea! Si facusem ceva nou cu versurile. Era ceva frumos, nu era plictisitor, nu era lipsit de sens sa faci acel lucru.

Mi’a raspuns: “Lectii nu puteai sa faci!”. Si ceva dispretuitor fata de poezii si tot ce era legat de ele.
Atunci… mi’a parut rau ca poeziile sunt atat de neimportante.

Si asa azi ma intreb din nou ce as fi ajuns daca as fi avut parinti care sa ma sustina.

Uitandu’ma in copilarie vad ca am avut aplecari puternice catre literatura, poezie, matematica, sah, limbi straine, tenis.

Asa ca acei parinti mi’au spus sa aleg intre un liceu de mecanici auto si unul de ospatari/bucatari. (ei fiind totusi oameni care lucrau intr'un institut de proiectare!). Profesoarele la scoala erau ingrozite de aceste variante.

Iar dupa liceu, cand invatam singur pentru ASE, si mai aveam doua luni pana la examen… eram batut la cap zilnic sa ma trezesc la 5 dimineata, sa ma duc sa vand ziare… “ca nu esti belfer, nu esti vre’un printisor”. Desi castigau bine... si mai mult, eu chiar aveam ajutor de somaj maricel spre foarte mare.

Iar azi cand stau de vorba cu tot felul de pufosi ori pufoase carora parintii le’au platit si facultatea, si locuinta in bucuresti, le’au dat si mancare pe timpul facultatii… si ei imi spun ca de fapt viata este usoara daca esti pozitiv… ca tot ce conteaza este sa ai o atitudine pozitiva iar lucrurile se rezolva, viata este usoara… undeva mie imi da cu virgula. Si le inchid gura rapid cu ceva dur. Ca sa nu mai vorbesca despre ce nu au habar.

Abia dupa zece sau cincisprezece ani am mai citit pozeii cu atentie. Cu toata atentia. Si mi’a tremurat sufletul. Ale Despinei. Ea, fratele ei si cu mine eram cele trei persoane care stiau despre acele poezii. Am fost primul ei prieten caruia i le’a aratat. Dupa cativa ani mi’a zis ca am ramas si singurul.

Nu vroia sa le publice. Nu vroia sa le arate. Din acelasi motiv pentru care un personaj din martin eden (jack london) nu vroia sa’si publice capodopera vietii lui. Acolo era sufletul ei. Pe care nu il vroia la indemana toparlanului manelist pentru scrijelire de sms’uri “de dat gata femeile”.

Despina, imi lipsesc versurile tale.

miercuri, 9 septembrie 2009

Facem alegeri


Facem alegeri
Facem alegeri si compromisuri.
Facem alegeri care ne cristalizeaza viata. Alegeri care dau forma precisa, exacta vietii care va sa vie.

Cand alegerea noastra implica un compromis... alegerea are o incarcatura suplimentara, o greutate mai mare. (incarcatura emotionala, energetica, sau oricum vrem sa’i spunem). Cu cat compromisul este mai mare cu atat implicatia alegerii tinde sa fie mai adanca. Tinde sa creeze o amprenta mai puternica asupra perspectivei cu care abordam in continuare viata.

Fiindca dupa momentul compromisului, moment in sine de rascruce, este drumul. Cu fiecare pas, trebuie sa credem ca la acea rascruce am facut bine. Altfel nu putem inainta. Astfel, cu cat compromisul este mai mare, cu atat el trebuie, se cere, reconfirmat eveniment cu eveniment.

Si firesc, asa cum o rascruce duce in mod necesar la alt sir de rascruci, o alegere determina alegeri ulterioare. Iar daca alegerea initiala este o alegere cu compromis, alegerile ulterioare pot cladi o retea pe care se bazeaza marele compromis. Daca individul nu se intoarce din drum inca de la inceput... mai tarziu nu mai are sanse. Fiindca ar avea de daramat un munte de autoconvingeri consolidat, intarit de atasamentul emotional pe care omul le dezvolta in raport cu propriile idei, convingeri, alegeri...

Pentru a merge inainte, individul a fost constrans la a pastra directia primului compromis. La care s’au adaugat in timp altele, mai mici sau mai mari... in timp... disparand etalonul care sa spuna daca urmatorul compromis este mic sau este mare, disparand sensul cantaririi noului compromis. Daca se inscrie pe linia de mers... oricum ar fi acel compromis, el trebuie facut, deoarece in spate se afla un munte imens care obliga la asta. Pentru a nu mai accepta si urmatorul compromis... acel munte ar trebui spulberat. Ceea ce nu se intampla niciodata de la sine. Ceea ce este uneori inuman de dificil. Mult mai inuman decat un trai cotidian... inuman.

Doar asa BANUIESC...
... ca o fata delicata poate ajunge sa afirme in legatura cu sotul ei: nu doare un pumn de la el cat o vorba de rau de la oricine altcineva despre el.

nota: nu am fost curios sa stiu daca acel pumn era o figura de stil sau o realitate. dar din restul discutiei nu parea figura de stil...

marți, 8 septembrie 2009

munte

locul meu de la munte. 30 de minute de la voina, pe jos. cu masina, doar daca ai spirit de acrobat.

(era si ceva de povestit, dar acum mi'e lene)





chestiile galbene erau niste flori (da, stiu, este incredibil). care la un moment dat au fost indoite pana la pamant de un bondar. toate! cine le zicea trantori bondarilor, nu stiu.


drumul spre baie

baia

rasaritul

duminică, 6 septembrie 2009

cine vrea

am mark gungor tot show'ul. cine vrea, sa dea un mail.
bonus - bruce lipton, the new biology - where mind and matter meet -
deja este o listuta de 4 persoane care il vor primi, by default.
veronica, ai fi pe lista asta daca as sti cum sa dau de tine.

and again

apai na ghinion... am gasit in sfarsit un editor video care merge asa cum imi place. fara chinuri grotesti de bunghire a configurari, codecuri, formate... URA!



si mi'aduc aminte... ca ieri, mama ei de memorie!

mark gungor

aha... am voie sa dau pe cineva cu capu' de monitor pana intelege chestiile astea? pleaaase...! adica nu ca as si face'o, firesc... doar as vrea sa am voie sa o fac!... asa, pentru linistea mea... :D

sâmbătă, 5 septembrie 2009

lumea noua


Si cineva sa’mi decimeze trei sferturi de neuron. Adica 98% macar.
Pentru ca in mod repetat fac aceeasi gresela. Nu ma pot opri! Consider ca idiotul ca o aparenta delicata trebuie sa contina undeva, poate ascunsa din nevoia de a rezista social, dar reala, undeva, adanc… o simtire, un suflet la fel de delicat, diafan…

Duminica trecuta eram la masa cu vreo 10-12 persoane. Un pranz mai intarziat. Noroc ca eu mancasem deja cu o jumatate de ora mai devreme. Norocul meu.

Pentru ca unul din tipii de la masa s’a apucat sa gaseasca acel moment, in care se asteptau farfuriile cu mancare, ca fiind cel mai potrivit pentru a face glume despre niste basini al caror autor fusese zilele trecute. In timp ce dormea in cort. Cu nevasta’sa…

Cat de grobian… dar asta nu e problema, se vedea pe fata lui destul de usor.

Ci problema este ca mi’a fost jena sa ma uit la nevasta’sa. Dar m’am uitat la celelalte femei de la masa ca sa le vad reactia. Asa ca am vazut’o si pe ea, ca am o privire periferica uneori fenomenala.
Nici o femeie nu a aratat scarba sau dispret fata de gluma. Jumatate au ras! Si nu de complezenta, ci cu largete, lejer. Inclusiv, ba mai rau, mai ales cele a caror aparenta fizica denota delicatete!...

Am fost sarac si am mancat paine mucegaita. Am fost in armata si am mancat paine prafuita. Si morcovi nespalati, pe furis. N’am vreo problema cu mizeria fortuita. Dar acest tip de gluma ma dezgusta. Iar cand vad ca femei altfel gingase il gusta cu lejeritate… raman siderat.

Si sa nu se inteleaga gresit. Nu eram la o masa de melteni. Eram la masa cu oameni din middle class, cu pretentii pe alocuri de oameni chiar rasariti!

S’a ajuns intr’o societate in care nu ai voie sa reprosezi nimanui ca ii lipseste evolutia. Nu, nu este corect sa tragi pe careva de urechi pentru faptul ca l’a durut in fleasca de partea civilizata din omul care trebuia / putea sa fie, si a investit totul in partea sa animalica. Insa ai voie sa il huiduiesti pe cel ce pretinde civilizatie, respect, nivel uman. Si pare’se este de datoria fiecaruia sa’i spuna acestuia din urma sa se calmeze, ca nu va reusi n imic, isi raceste gura de pomana, nu are cu cine samd. In ultimile saptamani am avut cel putin cinci discutii pe aceasta tema din… cam cinci discutii avute dincolo de nivelul e cald, condoleante, ce mai faci

ps.

…si chiar nu stiu sa fi omis sa fac ceva ce mi s’a cerut… dar am raspuns in ton cu discutia, acceptand instantaneu ca ar fi fost lucruri care mi s'au cerut si nu le'am facut deoarece de regula pornesc de la premiza ca are dreptate persoana din fata mea cand imi vorbeste despre viata curenta. La fel cum pornesc de la premiza ca eu am dreptate atunci cand vorbesc despre idei.

finaly


a trecut acceleratul. in sfarsit am gasit ceva amuzant, inteligent. uimitor, de la sor'mea. neuimitor, ea stia de la mine despre mark gungor, numai ca s'a apucat sa caute mai mult. am acum cateva ore de filmulete hilare. (on the stick! - pour les connaisseurs)



insa este si partea a doua. flashback'urile. ask more then once a fost discutia finala intr'o relatie pe care o doream ca un nebun. am avut proasta inspiratie sa'i spun ca pur si simplu nu o cred ca vrea acel lucru daca'mi zice doar o data, trecator. la naiba, la cate lucruri vrea toata lumea sa fac, trebuie sa le filtrez cumva. in plus, daca faci tot ce'ti cere femeia de langa tine, imediat de cum ti'a cerut... ori te ia de mototol, ori... te ia de mototol, ori ambele (a doua varianta era ca ar simti ca'i lipseste o prezenta masculina, dar am realizat ca e acelasi lucru).

atunci, iarna trecuta, de sarbatori, intr'o casuta mica si cocheta din olanda, de la malul marii nordului, i'am spus ca oamenii au o gramada de dorinte de moment. dorinte care odata satisfacute isi dau seama ca de fapt nu vroiau asta. dorinte care nici nu sunt atat de importante... dupa asta, singurele discutii intre noi au fost ironiile "ah, tu stii mai bine decat ceilalti ce vor ei", vrei sa mananci ceva, ca n'ai mancat nimic azi... "ah, sunt proasta, nu stiu, vreau asta?"... in prima zi mi s'au parut chiar amuzante. dupa trei zile vroiam s'o urc in primul avion s'o trimit pachet acasa.
pai da, stia celine ce zicea despre cat de periculoase sunt cuvintele... desi... cred ca nu acele cuvinte au stricat ceva. ele au fost doar folosite ca pretext.

ultima si cea mai plauzibila explicatie pentru acele luni de nebunie pura, singura explicatie care ii ofera niste coerenta acelei femei este ca toate eforturile mele de a'i oferi ceva frumos o dureau din cauza ca ar fi vrut sa le aiba de la altcineva... si astfel ea raspundea cu nervi la tot ce ii ofeream. ar fi vrut sa le primeasca de la un ceafa lata cu care fusese... si uimitor... cefele late nu ofera... la dracu' cine ar fi crezut!?!

si revenind la mark gungor. la naiba, daca spal vasele si ea ma intreaba de ce o fac... adica sa par atat de pussy sa'i zic ca o fac pentru ca o iubesc! :)) neeh! ii voi spune orice, numai asta nu! adica dupa ce ca o fac, sa mai dau si cu subsemnatu'!? la naiba, nu!

joi, 3 septembrie 2009

noru'


Si vine norul ala negru din cand in cand. Nu mai am chef. Sa aud cuvinte de complezenta, false, glume tampe si rasete in concordanta. Nu mai am chef sa vad oameni penibili, inconstienti de penibilul lor.

Si nu sunt genul care nu mai are chef si gata. Nu. Ci ma uit cu sictir si le zic. Sau nici nu le mai zic. Ma holbez la ei… Am un stil de holbare care este suficient. Ei devin nesiguri, se clatina ceva inlauntrul prostiei lor, dar evident nu ii trezeste. Ca nu’s vre’un sfant cu puteri miraculoase de vindecare a maladiei celei mai intinse. Doar ii clatina suficient cat sa caute sa'mi evite prezenta. Si mai incerc din doi in doi sa ma abtin. Si cu cat ma abtin mai des, cu atat lehamitea creste.

In astfel de perioade ar trebui sa plec in pustiu. Sa urlu la luna.
Insa in astfel de perioade fac sex pana imi sar creierii pe pereti. Asa, ca sa anesteziez neuronu’. La altii tine cu bautura chestia asta, anestezia. La mine nu.

cuvinte

...sictirul care ma'nveleste si lipsa oricarui indemn...