..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

marți, 30 noiembrie 2010

Di dei

.
Astazi a fost ziua:

 - In care am dovedit sti’ntific ca supradozarea de magneziu intr’adevar iti face burta prastie.

 - Mai putin sti’ntific am dovedit ca intr’adevar indopat doua zile la rand cu magneziu sunt cel mai calm si pozitiv om dupe planeta.

 - Am semnat de luare la cunostinta pentru convocare la discutii – ca’s cercetat pentru abatere disciplinara – pen’ca am scris pe blog de la munca. Si pen’ca m’am exprimat urat pe blog... in ultima jumatate de an! (un prieten mi’a zis ca inca e bine ca nu sunt admonestat pentru cine am pe feizbuc la friends!)
S'a mai intamplat asta si altora. Nu aici insa. Si firmele au ajuns sa plateasca despagubiri serioase. Repet. Nu aici. Aici nici macar buletin nu'ti poti face in unele conditii. Nici macar mortii nu ti'i poti ingropa in anumite conditii.
.

Telefon nou

 .
Vineri mi’am luat telefon. Nou.
Ca trebuia. Acel nokia 3100 care si’a facut treaba mai mult decat onorabil, mai ales in conditiile in care a cunoscut realitati betonice cu suficienta hotarare.
Insa i’a pus capac marea. Vama. Umezeala sarata, nisipul... Si o tasta (5) refuza sa mai... Ca botonul din cauciuc de inchis / pornit nu mai exista si apasam direct pe cel de pe placa nu era o problema. Ca ii pica o parte din fata nu era o problema. Dar cand nu puteam scrie cuvinte in sms’uri ori nume cu literele j, k, l... devenea naspa.
Singura nemultumire legata de el a fost inexistenta cablului de date. In rest nici acum nu inteleg de ce trebuie aruncat la gunoi.

Dar am trecut mai departe. Doua zile m’am uitat la preturi, am vorbit cu cunoscuti... pt ca evident sunt atat de la curent cu telefoanele incat...

Incat ma uit la cum arata. Si ma intereseaza cat de bine se aude. Si cat tine bateria. Si sa pot transfera date pe computer. Si meniul sa fie relativ logic (am un motorola v3 care mi’a provocat cosmare). Si sa raspunda la comenzi in timp scurt – onorabil (acelasi motorola mi’a creat si dorinta asta).

Eram in mari dubii cu E72, E52... imi placea designul. Si C3 – imi placea pretul. Si vroiam tastatura qwerty totusi. Nu trimit multe mesaje, dar cand trimit oftez de trei ori si renunt. Si in mod clar nu’mi notez chestii. Fara sa mai oftez macar.

Si am aflat. Ca in ziua de azi sa’ti iei telefon fara 3G nici nu se mai merita. Dar 3G e folosit doar la transferul de date, nu si voce. Adica internet. Ori sunt in preajma unui computer cam 80-90% din timp... asa ca nu ma palpita ideea de internet si pe telefon.Dar ma palpita cea de acces WLAN.
Si ca GPS pe telefoane cam naspa.

Oricum... dupa doua zile eram tolba de informatii. Si indecis. Si asta interesandu’ma numai despre nokia. Daca intram si in alte marci... mein got!

Numai ca in drum spre casa... ma opresc la chestia din colt si iau o bere. Noroc, la cutie. Tare mi’a placut berea asta cand a aparut, acu’ aproape10 ani. La sticla. Incep sa o sorb inca de pe drum, inainte sa intru in casa. Sete mare moncher. Pe stomacul gol... o termin repede si ma duc sa’mi iau telefon.

Am luat C3! ‘eftin, s’aude bine, bacteria pare sa tina bine.

Efecte neasteptate:
Am descoperit ca pe tastatura qwerty devine dificil sa scrii numerele de telefon. Hmm... nu’i bai, rar scriu numere de telefon.
Am inceput sa tin casti in urechi in metrou si la birou – desi sunt contra fenomenului.
Fiindca radio. Rock FM! Ura.
Si fiindca o melodie descoperita saptamana trecuta. Or samfing. Cand tu taci, nenea Socaciu. Pe repeat, fundal sonor non-stop la birou, sau pe strada. Ca’n metrou nu se aude. Are o chitara superba.

Si cel mai neasteptat efect: am descoperit ca mi’a reaparut curiozitatea!
M’am jucat ore in sir cu toate setarile telefonului – chestie total curioasa. Pentru ca pana de curand multimea prea mare de setari ma deranja, mi se parea inutila de’a binelea, doar de impresionat cumparatoru’.

Singurul minus: aplicatia OVI – care s’a oferit sa’mi updateze softul de pe telefon a facut o treaba ieftina. Mi’a anulat majoritatea configurarilor mele, a dat o multime de erori, si mi’a disparut o aplicatie de transformat marimi de masura. Pe care azi chiar am avut nevoie sa o folosesc.

Deci am inceput sa’mi folosesc telefonul pe post de radio, mp3 player si agenda. Si mi’a renascut curiozitatea.

Si'mi place C3.
.

luni, 29 noiembrie 2010

Contrabanda

 .
 Ca tot uit. Si imi aduc aminte in statiile de metrou. Unde vad clipul cu care oile sunt dresate ca contrabanda dauneaza grav bugetului. Or samfing.

De fiecare data cand vad acea chestie ma buseste ceva. Daca as trece pe xanax poate chiar rasul.

Pentru ca acea contrabanda care ajunge sa dauneze bugetului... este facuta doar de catre cei care gestioneaza bugetul... iar acum mai si consuma bani din buget pentru o campanie care ar fi exclusiv pentru ei. Campanie care evident nu are sanse de impact, forta... efect... samfing.

Fie si doar pentru faptul ca autosugestia nu am auzit sa treaca peste instinctul propriei burti.Ori peste nesimtire.
.

sau daca

 .
Sau daca aceasta carenta cvasigeneralizata de magneziu este in mare parte datorata cresterii vitezei cu care se schimba lucrurile in mediul cotidian, cresterii cantitatii de informatii cu care sunt bombardati indivizii azi, la nivele care pana acum o generatie sau doua nu existau, fiinta umana neavand timp sa se adapteze fizico-chimic, lucru despre care anunta tofler in socul viitorului, el considerand ca va exista un moment critic... in care ceva trebuie sa se schimbe radical. Sau fiinta umana va claca. Fiindca viteza schimbarii ambientului cotidian permisa de tehnologie depaseste capacitatea individului de acomodare. Individul inca nu‘si finalizeaza acomodarea cu un element si deja acesta este supus unei noi schimbari.

Sistemul uman este mult mai complex decat tehnologia. Adica mai dificil de modificat.

Si pana si tehnologia...
Unui robotel ii cresti viteza. Bagi mai mult curent in el. Se va misca mai rapid si va muri mai repede. Iar daca diferenta de curent este prea mare va intra in colaps. Cam asta se intampla si fiintelor umane.

Numai ca roboteilor le schimbam structura  usor, si mai ales rapid. O noua generatie de robotei, de procesoare este gata si intr’o jumatate de an. Cu toate modificarile structurale necesare – chiar modificari fundamentale. Pe cand o noua generatie de oameni dureaza mai mult. Iar modificari structurale... fundamentale...

Asa ca tofler spera ca omenirea va face o schimbare radicala in modul de a privi tehnologia. Si va limita viteza cu care ea altereaza spatiul in care traim, modurile in care relationam, felurile in care ne raportam la mediu (nu ma refer la natura, ci la obiectele care ne inconjoara), in cele din urma modul in care tehnologia altereaza modul in care ne raportam la existenta fizica. 

Sau daca nu a spus el asta, a spus ceva in directia asta, iar eu am completat restul.
 .

si daca

 .
Si daca fizicul, materialul este proiectia, efectul constiintei? Adica a convingerilor fiintelor constinete, cum afirma what the bleep do we know, pe baza unor experimente si concluzii din fizica cuantica.

Si daca modul prin care se ajunge de la cinci simturi la sapte prin cresterea senzitivitatii (ca sa evit sensibilitatii, care nu suna ok pt un barbat, nu?) este prin schimbarea la nivel fizic a functionarii chimice, mai precis prin scaderea depozitelor de magneziu?

Si daca fizic cineva ia magneziu ca sa isi inchida simturile pe care a reusit sa le deschida la nivel constient... ce ar inseamna asta?
 .

vineri, 26 noiembrie 2010

Did it Again

 .

Am mai povestit p’aici, am o optica diferita asupra ideii de profit.


Sa pornim de pe vremea luminei. Nu cea a lu’ becali in ferentari, ci cea care s’a nascut din cuvant.

In acea vreme profitul insemna risipa. Pentru ca orice poama ori animala stransa peste nivelul de consum avea ca destinatie pubela ecologica. Adica risipa.

Si asa a ramas mult timp.

Sa zicem ca aparitia trocului sau a formelor timpurii de moneda ar fi inceput sa schimbe lucrurile. Fiindca a permis acumularea.

Si cei care detineau acumularea au inceput sa fie feriti de unele intemperii ale sortii... si a inceput sa devina o stare dorita – starea de individ cu acumulari.

Insa de acolo s’a trecut prin modificari serioase. S’au dezvoltat ditamai mecanismele economice. Si am ajuns ca orice tartan sa se viseze investitor. Huzurind in paturi plutitoare cu cadane mai mult sau mai putin plutitoare.

Iar metoda de a ajunge la asta este... profitul!

Pe care il consider azi ca fiind acea parte din pretul unui bun care nu este justificata de costuri.

El apare ca un efect al vanzarii la suprapret.

Si a devenit o constanta sine qua non pentru ca s’a nascut natia investitorului. Adica acel individ care baga niste bani in ceva si fara sa se extenueze cu vreo actiune lucrativa... vrea sa castige.

Sa vrei sa iti recuperezi banii este normal. Insa sa vrei sa traiesti pe seama banilor (pe care evident nu i’ai muncit – pt ca banii munciti nu’ti permit investitii) este un soi de lene oficializata si premiata.

Si eu sunt lenes. Insa nu la nesfarsit. Adica dupa cate un repaos... ma ridic si spun “io ce dracu’ fac?”. Inebunesc stand degeaba. Oricum, cu toata lenea mea nu mi se pare corect sa ajung sa  imi cumpar vile stand cu burta la soare, pe motiv ca banii cu care a fost pornita o afacere imi apartin.

Sa am un castig de pe urma imprumutarii unui bun al meu, da – chiar si cand acel bun inseamna o suma de bani – insa asta este zona bancilor. Dobanda este rasplata pentru imprumutarea catre altii a unor bani, nu profitul!

Profitul este doar lacomia lenei. Si preturi umflate incorect – surplusul nesimtirii.

Profitul apare natural din defecte ale naturii umane: din lacomie, orgoliu, lene ori frica. Mai nou din prostie!

Din lacomie in cazurile in care factorul de decizie doreste cresterea puterii sale financiare dincolo de necesitati.

Din orgoliu, atunci cand individul doreste sa arata cat de important sau cat de capabil este el.

Din lene in cazurile in care factorul uman doreste sa poata renunta la munca la un moment dat. Oricum asta se asociaza cu prostia, pentru ca pana cand ajunge sa poata renunta la munca, activitatea febrila ii devine din obisnuinta o a doua natura, si la momentul renuntarii descopera ca nu mai poate respira fara agitatia zilnica a invartirii banilor.

Profitul apare din frica atunci cand individul are nevoie de o asigurare suplimentara ca luna urmatoare afacerea ii va supravietui. Este o asigurare suplimentara si falsa, pentru ca asigurarea reala este convingerea propriilor competente – convingerea ca profesionalismul angajatilor lui va face sa se poata gasi solutii pentru orice fluctuatii din piata.

O firma care nu are profit este - uimitor pentru multi - si acea firma care:
-  si’a platit cu bine salariile: inclusiv pe cele ale managerilor!
- si’a platit cu bine toate facturile: inclusiv pe cele bancare – dobanzile pentru capitalul cu care a pornit afacerea;
- si’a acoperit cu bine costurile de amortizare (adica are capacitatea de regenerare, de a’si innoi mijloacele fixe atunci cand acestea ajung la uzura).

Insa haliud a educat generatii intregi cu o alte definiri ale profitului: calea spre fericire si singura forma de suprevietuire!

Pe cand el dpdv economic este o dobanda nelimitata, actionarii actionand sub forma de elemente de presiune pentru marirea ei, chiar si in dauna afacerii. Pentru ca o modalitate eficienta de a scade eficienta angajatilor este limitarea la pragul minim a cheltuielilor cu personalul - in virtutea optimizarii profitului.

Iar zilele trecute, in plina conferinta microsoft tipu’ cu prezentarea pune o intrebare. Probabil retorica. Sau pentru amuzament.

Cine considera anormal ca o firma sa aiba profit?

Intrebarea mea nu este la modul: “Cine credeti ca am fost singurul care a zis: io!”.

Ci este “Pe o scara de la 1 la 10 a nedumerii, la care 15 erau mai toti cei prezenti?”!

Tipu’ vorbitoru’ era atat de conditionat la cei 25 de ani ai sai de optica haliudiana a profitului incat a considerat ca nu pot sa ma refer decat la open-source! (in IT open-source inseamna moca)

I’am spus intr’o propozitie ca nu vorbesc despre munca patriotica ci despre munca platita la valoarea corecta... si am mai avut parte de inca 3-4 capete intoarse cu nedumerire, uneori revoltata! Deh... erau si manageri IT prin sala...

Asa ies eu in evidenta... supar lumea dom’le cu chestii principiale!
.

joi, 25 noiembrie 2010

Depresie isterica


.
Nu pare nimanui paradoxal ca exista o conditie care poate da concomitent si in acelasi timp si depresie si stari isterice?
...si anume carenta de magneziu...
.

Herbalife ofera nemurirea

.
Aflam de pe un site cu reclama herbalife ca:

Omul modern nu are o alimentatie sanatoasa. Cercetatorii Institutului National American de Gerontologie  din Washington - BETHESDA (USA) considera ca prin administrarea pe o mare perioada de timp a unor suplimente nutritive compuse din vitamine, saruri si substante anti-oxidante mortalitatea generala este redusa cu 42%.”

Adica exista studii stiintifice (!) facute de cercetatori americani, in cadrul unui institut amernican care demonstraza ca lipaind pastile herbalife... 42% dintre... in general nu mai mor! Ever!
.

glume de it

.
Si ca fui la microsoft prezenteişăn:

- chestia la care am ras cu lacrimi a fost povestea in care ni s’a spus ca un student a descoperit ceva mai groaznic decat SELECT * si anume SELECT *,* „credeti’ma, functioneaza!”. Demential! Firesc, trebuie sa intelegi primul steitmănt de eschiuel ca sa lacrimezi de ras la chestia asta. ...si sa mai ai la dispozitie o baza de date de cca 600 de GB la dispozitie pentru... testare, in cazul in care vrei sa te convingi ca functioneaza! =))

- tipul care prezenta a mentionat la un moment dat ca are 25 de ani(şori). Ceea ce mi'a declansat pentru o clipa cateva  intrebari din suita „la varsta asta face deja prezentari microsoft?” „iar eu la varsta aia...?”. Ceva mai tarziu, la discutia de şuetă, de dupa, si dupa ce subiectele fierbinti se dispar, tipul porneste subiectul care totdeauna prinde intre it’sti: bai, da’ mai stiti ce tari eram cand aveam RAM’ul de 16 chilo?, si in continuare vine si afirmatia eu am prins dischetele alea cat casa. Ma uit paralel-intersectat, mai fac odata socoteala si imi zic aha!, pai inseamna ca ai avut computer in brate cam de pe vremea cand invatai sa vorbesti... acum inteleg.
 .

De la Min de Fin si un teckel

.
Cautand pe gugle efectele mesajului (tip fişing) primit azi...

"Dupa ultimele calcule ale activitatii dumneavoastra anuale am stabilit ca va sunt eligibile pentru primirea unei rambursari a impozitului in conformitate cu sectiunea 501 (c).
Valoarea impozitului returnat este de 493,27 RON.
Va rugam sa ne trimiteti cererea de rambursare a impozitului si sa asteptati 6-9 zile pentru verificarea datelor introduse.
Pentru a accesa formularul de plata va rugam sa va completati datele aici :
http://www.mfinante.ro/acasa.html?method=rambursare&pagina=52155
Aceasta notificare a fost trimisa de catre Ministerul Finantelor Publice , Biroul de plati pentru persoane fizice."

...am gasit povestea asta:

“Pleca cu masina de la stomatolog (ea are o catelusa teckel – care arata ca o geanta, by the way – de care este nedespartita :D) in fine a aranjat cateaua in spate pe bancheta, s-a urcat la volan... cand a pornit motorul a aparut unul, extrem de rapid a spart geamul de la portiera din spate, i-a insfacat cateaua.....(tin sa spun ca este o catea cu mare personalitate :D :)) ) cand s-a simtit atacata l-a sfartecat bine de maini; si a fugit ala.... cumva ranit... caci amica a gasit urme de sange pe masina. :)) :))
-Evident nu putem avea toti o catea mica care sa arate seara a geanta, sa mai fie si dracoasa...”

Am avea nevoie de cate un teckel in forma de portofel in buzunarul ala in care ne tot baga mana min de fin.
.

luni, 22 noiembrie 2010

...si prezent

.
...si portretul luptatorului actual.
http://www.leagueoflegends.com/media
.

Cronica de film

.
pagina filmului http://www.portretulluptatorului.ro/

si o cronica




a se excepta cuvintele: "atat de egal cu sine insusi, atat de liniar printr'o optiune estetica deliberata"

in rest, numai de bine. pe bune.
.

Povestea dinaintea unei conferinte

 .
Ajung la birou intr’o fenomenal de urata zi de luni.

Primul e-mail pe care il vad este de la microsoft. Il vad in viteza curgand sub altele. Am apucat sa vad ca este despre conferinta la care sunt inscris. Si imi multumeste pentru interesul acordat... UAT!?!

...suntem in 22... parca era in 21... conferinta... am ratat’o?... era pusa in we? ca niciodata...?

Caut mailul, il citesc si... suntem ok. Este pe 23. Maine.

Asta mi’aduce aminte ca s’au gasit persoane care sa se supere pe mine ca nu am tinut minte lucruri de viata lor curenta pe care mi le’au spus. Iar eu nu reusesc nici macar evenimentele din propria’mi viata sa le... tin evidenta.

Daca tot e maine... hai sa vedem unde se intampla. Hotel Capital Plaza. Unde naiba? Iancu de Hunedoara nr 23. Unde!?

Deschid gugle, ajung pe site’ul hotelului si descopar ca afirma aceeasi adresa in scris, dar in imaginea cu harta... arata cu totul alta! Lucruri care nu se potrivesc... de ce? (1)
 
Caut pe o harta a bucurestiului adresa. Gasesc o harta care’mi arata ca iancu de hunedoara este de fapt bucata de bulevard pe care eu am denumit’o in copilarie “zona parcul roma” si e o prelungire a lui stefan cel mare. Dar cunosc zona – si nu stiu sa fie vreun hotel pe’acolo. Iar parcul a disparut si el - ca fapt divers.

Si mai descopar ceva. Ca respectivul site a atasat pe acel bulevard o imagine a... pietei universitatii! Lucruri care nu se potrivesc... de ce? (2)

 Ok, hai sa dau un telefon hotelului ca sa aflu unde se afla. Caut pe tot site’ul... nu are numar de telefon! Adica pagina de prezentare a hotelului fara numar de telefon! Lucruri care nu se potrivesc... de ce? (3)

Directia secundara – microsoft sa’mi spuna atunci unde e conferinta lor. Am link in mailul de reminder de la ei... mi se cere autentificare cu windows live id... tocmai am schimbat parola cand am confirmat prezenta... na ca iar nu o mai stiu exact.

Resetez parola... reusesc sa intru... si nimic. Nici un numar de telefon la care sa’i pot suna pt aceasta intalnire. Cum sa faci organizarea unei intalniri fara sa oferi participantilor un contat telefonic? Lucruri care nu se potrivesc... de ce? (4)

Vad intruna lucruri care nu se potrivesc. De ce nu se potrivesc? Si apoi... de ce le vad? Atat de des! O psiholoaga (mai multe de fapt) ar spune ca le vad pentru ca le caut. Orson spune ca le vad pentru ca gandesc. Eu cred ca le vad pentru ca am ajuns sa traim intr’o lume in care prostii decid – si ei creaza enorm de multe lucruri care nu se potrivesc. Prin toate deciziile lipsite de o minima logica, de un minim bun-simt.

 .

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Talking one

.



 - Hhmmm... i have leafes... and i'm not afraid to use themm...
...many... many leafes...!
Hhmmm... just you daare...!
If i pick juust oone... you'll be losst...! 
Dare! ...Chalenge me...! ...and one of my legs will start an earthquake... and the other one will stop it...! 
Hhmm... the end... may be near... i can see... my shaddow! 
Yesss... maybe i'm too big... for you... grasshopper...

(irina, daca'mi dai poza cu amprenta ta, o pun pe aceea)
.

Orson Scott Card

 .
Ziceam ca am mai cetit o carte a lui Orson. (scott card) Wyrm.

In asta data mai putine citate. (am mai spus si data trecuta, nu’l mai vad ridicandu’se la ce a facut in seriile lui ender si in casa cantecelor) Insa mai buna decat cele cu chemarile..
 
Dar:
 
…tocmai asta e, tocmai de aici vine foamea. Fiecare bucatica de experienta pe care ne’o amintim vine ca o poveste – o serie de evenimente conectate de un du-te-vino al unei cauze. Si noi credem aceasta poveste, cum ca totul este conectat cauzal, fara sa punem intrebari. Am facut asta pentru ca. Am facut asta ca sa. Aceasta este lumea in care traim noi, tiparul evenimentelor care se provoaca unul pe altul. Devine cadrul in care noi ne amintim. Insa apar unele lucruri care nu se potrivesc.
-          Nu numai unele lucruri.
-          Cei cu mintea slaba nu le observa niciodata, Lady Patience. Pentru ei totul se potriveste fiindca pur si simplu nu’si amintesc lucrurile care nu’si au locul acolo. Ele nu s’au intamplat niciodata, amintirea lor a disparut. Dar pentru aceia care traiesc cu mintea, lucrurile care nu se potrivesc nu au cum sa dispara. Devin o foame teribila a mintii. De ce, striga. De ce, de ce, de ce. Si nu pot fi multumiti pana cand nu descoperi legatura. Chiar daca asta inseamna sa destrami toata reteaua care a existat inainte.”
 
 Si inca o chestie despre care la prima vedere am crezut ca poate fi utila:
 
Si, dupa cum spunea mereu tata, “Sa nu te infurii niciodata cand un prost se comporta ca un prost”. E mai bine cand prostii ti se dezvalui, isi reaminti Patience.
Elimina atatea incertitudini.”
 
Insa nu mi’e utila. Pentru ca nu ma infurii cand un prost se comporta ca un prost. Ci cand un prost este lasat sa decida. Sau cand sau cand un ne-prost se comporta ca un prost, de fica, din comoditate, din indiferenta, pe principiul strutului cu capul in nisip. 
.

vineri, 19 noiembrie 2010

A scrie

 .

Mai prin tineretea aia de la fro 25 de ani eram lovit cu leuca. Dupa o tipa. Sau pentru o tipa. (Nu mi’e clar care’i formularea corecta.)

In acea perioada aveam trei chestii care consideram ca ma scot din multime. Una: cantitatea / calitatea de cogitare, adica puterea de a intelege. Alta: cum fac mancare. Si a treia: cum fac sex (deh, tineretile).

No bine, acea tipa care imi zdruncinase busola imi călcă in picioare alea mai tari chestii pe care le consideram bune la mine. “Nu’mi place cum gatesti” (dupa prima experienta, un pilaf) “Saruti ca un pusti! Haha!” (ce’i drept a fost ceva mai tarziu si o remarca zambitoare hmm... inveti repede!, uitandu’se la diagonala camerei pe care o parcusesem impreuna in stil impins-asudat si la mobila la care finalmente ne  oprisem ca un robotel care se tot loveste de un zid...) “Nu’mi place cum gandesti!” (intr’o seara, din senin, ca raspuns la un noapte buna!)

Ei bine... ea fiind cea care decidea de unde rasare soarele pentru mine in acea perioada... aprecierile acestea au avut evident un ecou considerabil.

Mai ales in conditiile in care cu fiecare din afirmatii ea se opunea intregului feed-back primit pana atunci, pe toate cele trei directii.

Si cu toate astea.

Adica cu toate ca nu avea dispozitia de a aprecia la mine ceea ce apreciau cu usurinta cam toate persoanele pe care le cunoscusem... ma loveste intr’o zi cu: 
- Imi place cum scrii, tu ar trebui sa scrii!
- ...?!? (nici de o onomatopee, nici de o vocala atarnata in aer n'am fost in stare)


De unde!?!

Pe atunci nu aveam blog, nu... nu scriam!

E adevarat, mai notam pe ici pe colo cate ceva pe cate o hartie ratacita. Dar atat!

Eu ma stiam ca un antitalent cert la nivel de creatie scrisa. In liceu la tezele de limba si literatura romana primeam (aproape) des superba notă 3, cu o mentiune scrisa clar: “iar mi’ai trimis o telegrama”. In rest, la aceeasi materie, aveam cele mai mari note, deoarece se creau niste discutii intre mine si profesor... o minunatie! Cu precadere despre carti care nu erau in programa.

La cativa ani dupa aceasta apreciere pozitiva socanta au inceput sa se inmulteasca persoanele care afirmau acest lucru.

Iar de curand, vazand ce creatii ajung sa fie considerate carti... devin convins ca pana mea... chiar trebuie.

Asa ca am inceput, pe vreo trei directii. Am stiut ce vreau sa scriu in aceasta carte, am stiut ce vreau sa se intample in ea... am aflat cum arata primele pagini si... m’am luat cu alte preocupari, catre care ma trage ata mai abitir.

In ultimul timp am vazut ca mi’am recapatat usurinta de a vorbi despre lucruri care cel putin par captivante pentru audienta.

Si am ajuns la o alta convingere: eu nu scriu – eu vorbesc. Iar cei care ma aud vorbind ajung rapid la concluzia ca acelor vorbe le'ar sta frumos intr'o carte. Faptul ca am un blog pe care mai pun din cand in cand sub o forma scrisa cate un strigat despre lucruri pentru care vorba nu e suficienta, e un lucru minor.

Pentru ca. Am citit de curand o carte. A lui Orson Scott. Wyrm. Si am citit’o diferit. Fiind atent si la cum. Si uneori cu invidie. Pentru ca ceea ce scrie el este exact tipul de carte pe care doresc sa il scriu, si vad ca nu ma vad creand acel amalgam de intamplari dintre care sa rasara pe ici-colo discutii complexe in care poti pune - ca scriitor - ceea ce de fapt vrei sa transmiti.

Probabil ca datorez asta matematicii. Pentru ca atunci cand scriu ceva structurez involuntar, fundamental, in forma demonstratie. "Asta si aia impreuna cu ailalta dau x."

Pe cand pentru o carte de fictiune, asa cum spunea vara asta si italianul (o ţâră poet) din 2 mai, iti trebuie oprire. Trebuie sa te opresti. Asupra unei idei. Nici macar asupra ideii. Asupra unui cuvant. Si sa te opresti fara ganduri. Nu ganduri ci fuioare de fum, fara forma fixa. Mda, nu vorbea el asa de poetic, asa am tradus eu afirmatia "ma opresc asupra unui cuvant pana cand isi pierde forma - si atunci apar versurile".

Eu... cam... asta... am avut de demonstrat. De data asta.

Prea puternica legatură cu ceea ce este mă opreşte să creez ceea ce nu este

later edit:
Atata timp cat zeul meu este ceea ce este (fie dincoace, fie dincolo de lucrurile tangibile), greu de crezut ca as putea scrie beletristica. 
L'am vazut pe Orson cum pentru fiecare adevar pe care vrea sa il spuna creaza si familia de neadevaruri. Cu aproape aceeasi structura solida. Faceam si eu asta. Dar ca exercitiu de logica in diferite conversatii, demonstrand chestii amuzante de genul pamantul e plat. Nu ma vad scriind / fabuland pagini intregi care sa duca pe mai multe planuri, prin intamplari si conversatii catre ambele destinatii.
 .

Coincidenta de azi

.
similar categoriei una pe zi avem coincidenta de azi
 
Doar ieri sau azi de dimineata in drum spre birou, ma gandeam ca hai sa’mi cresc nivelul de satisfactie ‘telectuala.
 
In ultimul timp am mai avut cateva actiuni de reconectare la ‘telectul meu pe care l’am negat de cateva ori, ajungand la proasta solutie de a’l ignora de ani buni de zile. (lucru aparent stupid, dar realmente cu motive foarte bune – daca nu ma credeti cititi doar prima suta de pagini din aurobindo – sintezele de yoga, daca nu imi joaca feste memoria, sau daca vreti ceva mai usor si mai amuzant cititi m’am hotarat sa devin prost – martin page) (nu va faceti griji, aurobindo nu a scris respectiva carte ca vreun autointitulat guru ci ca profesor de filosofie la Calcuta)
 
Cum spuneam, in ultimul timp am inceput sa’mi satisfac iar nevoia de chestii inteligente. Ba am facut o cura de ted ideas, ba am mai gasit inca o carte a lui orson scott card, ba mai treceam la lecturi mai serioase (de ex: dosarul de urmarire informativa – adica secu’ – al lui noica)...
 
Iar ieri sau azi, deplasandu’ma regulamentar cu bucurie in suflet spre biuro’ imi mai trece prin neoron o chestie. Hai sa citesc Dilema. In mod constant. Poate Dilema Veche, ca si’a creat o imagine ca ar fi aia buna.
 
Pentru ca azi pe la pranz sa primesc un link. Ia citeste si tu articolu’ asta, e un tip pe care l’am vazut fiind megameserias.
 
Asa ca hopa coincidenta: este fix din Dilema! Chiar aia Veche!
 
Si... descopar un articol care mi’a trezit urmatoarea reactie:
 - nu spune nimic inteligent.
- afirma ca oamenii cu afectiuni psi sunt priviti cu cah in lumea noastra - lucru de o banalitate plictisitoare.
- iar acest lucru il afirma prin compararea inconstanta a indivizilor ba cu tipuri de produse, ba cu branduri de produse. adica dupa ce ca face o paralela destul de grosiera nici macar nu o face corect - fie confunda tipul de produs cu marca, fie nici lui nu i'a fost prea clar ce vrea sa compare... dar eu cred ca e doar un anumit tip de nesimtire: nesimtirea fata de coerenta. - cei care vorbesc foarte pestrit (ca idei) - au acesta nesimtire - si considera ca e mai bine sa faca tot felul de aruncaturi pestrite de idei decat sa spuna ceva coerent.
 si asta duce la “da - e mai bine, dar e mai bine  pt ei ca indivizi” - pt ca ei astfel devin cool si misteriosi, ceea ce intr'adevar e mai bine pentru ei - dar nu e bine in sine - pt ca de fapt nu transmit nimic util.
 
Asa ca iata cum printr’o metoda simpla, prin metoda coincidentei, am aflat ca e mai bine sa nu citesc Dilema, pentru simpla protectie a stomacului meu, care are proasta manie de a reactiona vehement in fata evidentelor care spun ca suntem intr’o societate in care nonvaloarea e tratata ca valoare si cinstita prin carti ori publicatii cu profil ‘telectual.
 
 .

miercuri, 17 noiembrie 2010

Femeile si feminitatea lor. Azi.

  .
Mircea Dinescu - Femei de carieră

 Femeile s-au opintit câteva  secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.

 Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu  două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat  Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie"urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte".

În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici
(ha-ha, demential!) şi te trezeşti ţipând.
Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă...

Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood , care insinuează că o femeie poate face orice,  dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara.

Pardon, noaptea. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt  clienţi să investească.

Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când  ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.

 Când constaţi că fetiţa ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi dai demisia.

Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să  stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma , apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.

 Mircea, fă-te că trăiesti!
Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat. 

Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna.  Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se  poate. Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!". Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe. Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim .
.

vineri, 12 noiembrie 2010

...si Mos Craciun exista

.
Ieri la RFI am auzit o afirmatie incredibila!

Legat de solutii pe care o minima logica ni le’ar impune dupa experientele din ultimii ani provocate de sistemul financiar.

Si anume modificarea lumii financiare astfel incat sa se stopeze veniturile din speculatiile financiare, astfel incat veniturile sa aiba la baza productia.

Da...si Mos Craciun exista!
Firesc ca nu se va intampla asta, dar e... placut sa mai auzi chestii normale. La radio.

Pen'ca. 

Inteleg ca tehnologia a dus la capacitate de productie suficient de mare pentru ca activitatile productive sa nu poata acoperi oferta de forta de munca.

Inteleg ca excedentul astfel creat de forta de munca se doreste a fi ocupat cumva.

Dar daca nu in productie atunci in servicii!

Nu inteleg ca acest excedent sa creeze o piata financiara aberanta.

Cum la fel nu inteleg sa fie acest excedent directionat catre comert si publicitate. Pentru ca nu inteleg sa platesc de peste zece ori pretul unui produs pentru ca trebuie acoperite salarii nejustificate de agenti comerciali si de fandositi din industria publicitara.

Inteleg ca forta de munca excedentara sa fie directionata care servicii. 

Daca tot avem deja produse mai multe decat putem / vrem / avem nevoie de a consuma, acest lucru sa ne ofere ceva bun: a trai intr'o lume in care pentru orice nevoie se gasesc servicii.

In loc de asta, traim intr'o lume in care supraproductia duce la scaderea calitatii (pentru a scurta viata produsului, pentru a genera nevoia de recumparare), supraproductia duce la brandinguri bazate pe publicitate la preturi exorbitante si la tot felul de astfel de aberatii.

Fir'ar micul Lobsang!
.

Pe gard

.
Micul Lobsang era contrariat. La cei 7 ani ai sai isi dadea seama ca acei curieri pedestri nu aveau cum sa alerge fara intrerupere de la primirea misivei si pana la destinatie.

Si totusi, ei intotdeauna ajungeau la casa parintilor lui cu respiratia intretaiata, gafaind, asudati, pretinzand ca tot drumul l’au petrecut intr’o alergare. Cu cat se vaitau mai tare cu atat le era marita recompensa.

Fiind contrariat – dupa cum spuneam – micul Lobsang se sui pe zidul inalt care imprejmuia casa parintilor lui, asteptand sosirea unui curier. De acolo de sus avea o vedere larga asupra intregii vai.

Inaintea pranzului in departare aparu un mesager. Mergea incet, calm fara griji. La podul peste raul din vale se opri, bau apa si se intinse pe iarba la soare, unde trase un pui de somn.

Dupa ce se trezi mai bau inca o data apa si o rupse la fuga spre casa parintilor micului Lobsang, unde ajunse asudat si cu respiratia intretaiata.

Intra in curte si dadu un spectacol de exceptie. Rosu la fata, transpirat, turuia (evident cu dificultate) despre cat de importante sunt pentru el mesajele familiei Rampa, o familie de vaza, si ca isi neglijeza propriile nevoi pentru a duce cat mai rapid cuvintele care i’au fost incredintate.

Toata asistenta ii canta in struna. Rudele ieste in curte, servitorii, musafirii ocazionali. Il compatimeau cu voce tare si il laudau pentru calitatile de care dadea dovada.

Micul Lobsang lua cuvantul. Fiind fiul cel mare al capului familiei se facu liniste si fu ascultat.
Astfel el povesti ca acel curier minte, ca a dormit nu departe de casa, ca...

Micului Lobsang ii fu inchisa gura, fu luat in casa si fu aspru mustruluit pentru ca il jigneste pe mesager.

O suta de ani mai tarziu un politai opreste masinile de pe un bulevard important si cele de pe o strada intens folosita dand prioritate celor veniti de pe o straduta secundara. Dupa circa un minut, o masina de politie apare de pe straduta secundara, trece in tromba prin intersectia cu strada mare, trece apoi in tromba prin intersectia cu bulevardul important, politaiul porneste si el in fuga pe langa masina de politie.

In urma careia mai forteaza si trec pe rosu prin ambele intersectii inca doua masini “civile” starnind claxoane furioase din partea celor blocati de atata timp, care acum, lasati liberi, tot nu puteau trece pe verde.

Politaii ignora nesimtirea cu care s’a incalcat legea langa ei. Si cel care alearga, si cei din masina, ba chiar si cei de langa alta masina de politie care stationa la cativa metri distanta cu motorul oprit, cu scopul de a supraveghea traficul!

Asemeni micului Lobsang cativa urmaresc pe o perioada mai lunga ce se intampla cu grabita masina de politie, pentru a vedea ce grozavie a justificat blocarea atator masini.

Pai... masina venita in tromba se opreste incet langa cealalta, un politai se da jos cu miscari relaxate, calme si incepe o barfa amicala cu colegii plictisiti care il asteptau. Probabil pentru schimbul de tura.

A te sui pe gard, a vedea lucrurile in ansamblu provoaca nemultumire. Celor care au o doza de simt al dreptatii. Si in Tibet acum o suta de ani, si in Piata Victoriei intr’una din serile trecute.
 .