..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

sâmbătă, 4 februarie 2017

Raspuns Dilema Veche

.
Mai jos este un al doilea raspuns intr’o discutie pornita de la un articol din Dilema Veche. Deoarece feizbuc este o aplicatie in tonul vremii, adica de o calitate mediocra. Din nefericire acest raspuns nemaifiind la cald, e mult mai sarac, mai dezlanat, mai lung, mai ne-viu.
later edit: fascinant, dupa cca 4 ore raspunsul meu initial a reaparut, in schimb a disparut cel in care afirmam ca voi raspunde prin alta metoda avand in vedere ciudatenia mesajelor...

Asadar, argumentele pot fi “reale” dar nu “adevarate”?! Adica intram in alegerea caror realitati sunt adevarate si care nu?! Cred ca formularea dorita era alta.

Voi porni de la articol – fiindca in primul meu raspuns am lasat articolul deoparte si am pus doar contraargumentele. Se incearca trimiterea in psihanalitic a concretului. Adica se spune ca afirmatia lui Ombladon (pe care altfel nu il aprob) are baze nu reale ci psihic – emotionale. Apoi se aduce in ajutor un studiu din lumea occidentala. Dincolo de faptul ca studiul in sine are o lacuna majora (se arata ca x procente considera ca a, dar fara sa se arate daca a era fals sau nu, ceea este informatie inutila, intrucat nu spune nimic despre posibilitatea ca acele x procente sa aiba dreptate)... spuneam, dincolo de lacuna studiului exista o problema cu acesta argumentatie: este desprinsa din alt plan, este cu totul alt fenomen. 

Si da, sunt de acord. In occident (cel mai bine cunosc cazul Angliei) exista generatii tinere cu o conceptie deformata despre perechea “drepturi si obligatii”. Considera aprioric ca au toate drepturile fara ca macar din asta sa derive ca au si toate obligatiile.
Insa la noi Ombladon vorbeste despre cu totul altceva. Tineri care cer parintilor / bunicilor sa se opreasca, sa iasa acum(!) din paradigma victimelor al caror cap plecat sabia nu il taie, sau din alte paradigme nocive.  

Iar ceea ce sunt convins ca dorea sa spuna articolul poate fi cuprins intr’o singura propozitie: “Generalizarea este gresita!”...poate in doua, a doua fiind: “si ne doare aceasta generalizare”.

Da, ca orice generalizare este gresita. Si ca localizare a generatiei este gresita daca ignoram varsta lui mr. O: in alte cazuri nu totdeauna este vorba despre parinti, de multe ori este despre bunici. 

Acum, revenind la raspunsul primit. Am spus deja despre prima parte, cea cu selectia emotionala a carei realitati e adevarata. 

A doua parte e trista. Cea cu fratii din cartea “barbosului”. Pentru ca daca incepem sa facem miscarea catre origine (temporala) punand intrebarea “cum de...?” ajungem aproape inevitabil la varianta pe care o aminteam la un moment dat – concluzia ca asta e tot ce poate face mai bun omul, din cauza naturii umane, vazuta aici ca suma a limitarilor sale. Atat poate “omul”. Ceea ce e trist pentru ca, asa cum spunea dl. Liiceanu acum cativa ani “trebuie sa te pacalesti cumva”. Pentru ca altfel iti pierzi motivatia de a mai... orice. La fel si Hesse spunea in una din povestioarele sale, nu trebuie pierduta increderea in posibilitatile omului. 

Din acest motiv sunt de parere ca nu trebuie sa mergem inapoi. Fiindca este un drum inchis.
Este mult mai sanatos sa lasam tinerii sa caute intr’un orizont apropiat (una-doua generatii) cauzele si sa incerce sa gaseasca solutii. Un rol major al nostru ar fi in a le spune care solutii nu au functionat, si de ce, pentru a nu pierde timpul alergand in cerc.

Si a mai ramas un subiect. Generatia pe care o aparati. Stiu ca ati avut o putere limitata, dar in acelsi timp STIU ca nu ati folosit tot ce se putea folosi. Nu individual, dumneavoastra, ci generatia. Chiar daca este dureros, nu inseamna ca e fals. Sunt limitarile umane care nu au permis celor care au trait prea mult in acel regim sa reactioneze dupa ‘89 cu suficienta fermitate impotriva nedreptatilor, impotriva “stricarii” sociale?! Posibil, probabil. Cel putin in cazul tatalui meu (din generatia dumneavoastra) asa a fost. Asta inseamna ca nu este o “vina” in deplinul sens al cuvantului dar la fel de bine inseamna ca noua ne creaza o frustrare obiectiva.

In raspunsul initial – pierdut pe facebuc – exista o incheiere organica. Acum nu mai... curge. Era ceva legat de faptul ca articolul contraataca tinerii acuzandu'i ca sunt orbiti de catre emotional, in timp ce vad ca este invers. Autorul articolului este cel care pe baze emotionale inchide ochii asupra unor realitati catalogandu'le neadevarate. Este genul de fenomen care ma face sa ma opresc si sa raspund, sa nu mai trec tacand mai departe si spunandu'mi doar interior: "asta este tot ce poate natura umana".
.

marți, 17 ianuarie 2017

Romantic

.
Din categoria nosce te ipsum.

Legat de muzica clasica... am ascultat la intamplare, ce s’a intamplat sa imi fie prin preajma. Si abia din adolescenta, dupa ce am plecat de acasa, pentru ca a mea mama avea o problema cu acest gen de muzica. Si apoi am ascultat doar ce mi’a atras atentia din ceea ce s’a intamplat sa’mi fie prin preajma.

Cu niste ani in urma am petrecut o seara in compania unui cuplu (la cca 50 de ani) ce se ocupa cu management de proiecte de muzica clasica. Muzica clasica de calitate, nu de mase (as in Andre Rieu).

La un moment dat m’au intrebat ce compozitori imi plac. Dupa ce le’am insirat cinci-sase nume... au inceput sa zambeasca.  Mi’am zis ca la nivelul lor e posibil sa fie amuzati de nivelul meu scazut, sau ca ma banuiesc ca arunc nume la intamplare, cum cu siguranta credea my date, care imi facea disperata semne sa tac, sa schimb subiectul, ca sa nu o fac de ras in fata cunoscutilor ei. Am aflat repede ca motivul pentru care cei doi zambeau era altul, fiindca s’au uitat lung unul la altul si au spus “vai, avem aici un roamantic”.

So, preferintele mele muzicale (in zona clasica) s’ar incadra aici. La romantici.

Pe cand faceam sah am observat ca stilul meu de joc difera major de al altora. N’am gasit motiv sa stau pe acest subiect prea mult dupa ce am inteles ca ei joaca rigid, eu joc pentru placerea miscarilor spectaculoase. Azi, gasesc urmatoarea definitie: jucatorii de sah pot fi numiti romantici daca sunt motivati de creativitate si frumusete. Jucatorii romantici deseori fac de buna voie sacrificii.

So, si in ceea ce priveste sahul sunt un jucator romantic.


Asa am ajuns sa ma intreb in ce masura cartile citite in copilarie / adolescenta mi’au modelat aceasta latura pentru ca sahul a fost inainte de adolescenta, inainte ca ele sa apuce sa ma drogheze atat de puternic...

...si vai, cat m'am ferit de aceasta eticheta! 
.

duminică, 18 decembrie 2016

O mica bauta cu consternare

"Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii."

1. Fost ieri la o intrunire cu carnuri fripte la gratar si cartofi prajiti la ceaun. Cu palinca. Si vin fiert. Si vodca. Si… altele. Cu medici. Tineri. Unde auzi povesti de groaza – din nefericire nepescaresti – de genul: pai il stiti pe X (eu uitat nume) care a ajuns si in ziare,  ca a avut o perioada in care la orice operatie oricat de simpla ii faceau toti pacientii infectie cu stafilococ. Si innebunise omul. Si dupa o veme vorbeste cu cine poate si isi pune camere de luat vederi. Si descopera ca o asistenta ii intepa toate trusele sterile cu un ac infectat cu stafilococ. Se razbuna pe el pentru ca se luase de ea ca nu’si facea treaba. Si s’a dus dupa ea sa’i taie gatul cu un bristuriu…! Asta e, n’ai ce’i face, nu poti sa spui nimanui sa’si faca treaba ca ti’o furi. Iar trusele lui Y vin de la sterilizare tot timpul descompletate, s’a luat si el de cine nu trebuie... asta e, daca te iei de cineva care nu’si face treaba nu mai poti nici tu sa’ti faci treaba! Asa se traieste in spitalele noastre. Asta e conceptia dominanta. N’ai ce’i face. Ciocu' mic!

2. Ca e decembrie si e un topic comun ale lunii, am mai spus zilele astea: noi am iesit in strada cu vreo 25 ani in urma convinsi ca ne riscam libertatea, ca riscam sa mai facem inca un canal, ca e posibil sa ne vedem familia, cunoscutii pentru ultima data, afland in strada ca de fapt riscam direct viata, pe loc... dar am ramas in strada. Nu pentru blugi si cola si ambalaje colorate si concedii in Maldive, ci ca sa scapam de mizeria umana, de colcaiala din toate institutiile, din toate aspectele vietii de zi-cu-zi.
Si am mai iesit in strada si a doua zi, si a treia, riscandu’ne in continuare viata fiindca nu acceptam asemenea atitudine: “n’ai ce’i face”. Si am aratat ca ai ce’i face!
Noi am iesit in strada convinsi ca dupa ce scapam de sistemul care ne obliga sa traim in contorsiuni inumane, dezumanizante, vom putea sa ne cream o societate cel putin normala, daca nu frumoasa. Cu locuri de munca bazate pe competenta, cu sistem administrativ care sa lucreze pentru noi, nu impotriva noastra, cu entertainment inteligent si cult. Si am facut prima parte. Cea cu risc... capital. Am pornit procesul... Si l'am continuat cat am putut: ne'am luptat cu bisnitarii ajunsi patroni pentru drepturi, pentru transportul la munca platit, pentru echipament de protectie platit de angajator, pentru instrumentar de calitate asigurat de angajator, de la masinarii de mii de euro la ultimul post'it de lipit pe monitor asigurate de angajator. Ne'am luptat pentru monitoare moderne care sa nu ne distruga vederea. Mai intai ne'am luptat pentru ore suplimentare de munca platite. Si apoi pentru ore suplimentare platite dublu(!), conform legii. Ani de zile ne'am luptat cu angajatorii pentru conditii de lucru normale! Si da... intre timp murind de foame uneori! Ca asa e'n tenis!

3. Si acum... dupa 25 de ani... stateam si ma uitam cum tinerii care au luat de’a gata libertatea de a vorbi fara riscul de a infunda puscaria... isi bat joc de lucrurile pentru care noi ne’am riscat viata. Si se conving unii pe altii ca n’ai ce’i face, isi varsa amarul pe tema asta dar conclud de la caldura ca... da, n’ai ce’i face! Si cu palinca, vin fiert si vodca  la bord ardeam de nerabdare sa le spun ca se pisa pe ceea ce am facut noi acum 25 de ani, plecand capul si acceptand continuarea mizeriei umane in schimbul unei vieti caldute, unor blugi, unei cola, unui concediu in Grecia.

4. Dar n’am apucat, pentru ca am fost deturnat de o alta afirmatie pe care o cantau la unison: procedurile sunt cheia, nu’s proceduri! Din lac in put! Nu te lupti cu dejectiile umane produse de sistemul “comunist”, si ceri singur(!) una din cele mai dezumanizante si imbecilizante forme de regulamentare a muncii. Cei nascuti cu nasul intr’un singur sistem, au senzatia ca acela este unic. Ca nu exista alte metode. Ca fara proceduri nu poti... nimic. Ei bine, procedurile fac mai mult rau decat bine, si asta intr’un sistem neatacat de mocirla umana cum e cel de sanatate de la noi! La noi, procedurile inseamna doar ca in momentul in care acea asistenta continua sa nu isi faca treaba, tu nu ai voie(!) sa ii spui ceva, pentru ca nu e in setul tau de proceduri! Iar daca faci treaba in locul ei (cum fac acum medicii), poti fi pedepsit disciplinar pentru ca ai facut ceva ce nu era in setul tau de proceduri de munca! Mizeria umana nu dispare pentru ca cineva scrie pe niste foi niste reguli. E ca si cum spui ca PSD’isti dispar pentru ca sunt legi care interzic actiuni de mita, fraudare electorala samd. Ca hotii ar disparea pentru ca sunt legi! Nu! Hotii continua, si in plus se folosesc de legi astfel incat sa nu ai voie sa ii opresti! Procedura nu poate descrie pasii unei activitati excelente, ci doar pasii minimi utili, cei ai unei munci mediocre. In momentul in care doresti sa ai o munca deasupra mediocritatii... ai iesit din procedura si risti pedeapsa disciplinara! Procedurile nu sunt scrise de genii, nu descriu actiunile perfecte. Procedurile nu sunt pentru cei inteligenti, nu cer actiuni perfecte. Sunt pentru prosti, ca sa nu isi dea cu ciocanul peste degete. Procedurile au fost inventate de catre capitalisti pentru a putea inlocui oamenii scumpi, bine pregatiti, cu orice nou venit – ieftin – de pe strada. Ii pune setul de proceduri in brate si banda de montaj continua sa mearga. Asta da, merge la banda de montaj... dar nu merge acolo unde se cere pregatire si / sau inteligenta!



5. Pe drum spre casa am inceput sa imi dau seama. Ei – acesti medici tineri nu sunt singurii. Nu sunt singurii care se pisa pe vietile noastre riscate acum 25 de ani, pe ceea ce am reusit sa obtinem acum 25 de ani. Ci noi(!) suntem singuri. Noi, cei care am iesit in strada. Am fost multi, e adevarat. Insa doar in cateva orase mari. Le numeri pe degete! Si nici acolo toti... Dar ei... ei au fost si mai multi. Ei, cei care au stat acasa. Ei, cei care apoi ca sa isi calmeze constiintele au sustinut ideea loviturii de stat, ideea manipularii... Ei, cei care au continuat sa traiasca la fel, fara sa schimbe o iota in vietile lor. Si au acceptat in continuare sa se plece in fata incompetentelor de la ghisee, in fata nesimtirii reprezentantilor statului, in fata mizeriei umane organizate in structuri de tip mafiot. Care considera ca in viata trebuie sa te orientezi. Ca asta e, n’ai ce’i face. De fapt ei sunt cei multi, reprezentativi.  Noi... noi suntem singuri. Noi, nebunii... care nu avem cum sa terminam ceea ce am inceput acum 25 de ani pentru ca ei... voteaza. Sau nu.
 

Treceam prin viaţă-aşa ca orice om
Şi fremătând şi eu ca orice pom
Visam să înfloresc, să leg apoi,
Şi să rodesc, nu roade prea de soi
Ci rodul simplu-al pomului de rând
Ce creşte pe oriunde şi oricând
Şi care zdrenţuit de vânt şi ploi
Îşi trage seva numai din noroi.

Dar într-o zi o pasăre străină
Cu penele brumate de lumină,
Venind de pe tărâmul celălalt,
Roti deasupra mea în zbor înalt
Şi poposind în ramurile-mi ciunte
Îşi smulse-o pană şi-ncepu să cânte.

Şi cântecul ei sfânt, din alte sfere,
Ecou îndepărtat al altor ere,
Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns
Odată numai, dar a fost deajuns.

De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte,
Necunoscut de mine înainte,
Îmi stăruie ca un blestem în sânge,
Sufletu-l cântă, inima îl plânge
Şi scos din lumea mea, dintr-ale mele
Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,
Să înfloresc luceferi şi să am
Câte un cuib pe fiecare ram,
Dar nu de păsări, ci de îngeri care
Să scoată pui şi-apoi spre cer să zboare.
Din ziua ceea, părăsind grădina,
Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,
M-am răsucit şi am întors-o-n sus
S-o-nfig adânc în boltă ca pe-un fus
Şi seva pentru rodul ce-l frământ
S-o trag de sus din cer nu din pământ.

Dar ramurile mele învăţate
Cu sevă dulce trasă din păcate
N-au rezistat luminii şi, pe rând,
Au prins a se usca, iar eu plângînd
Am strâns tot verdele pe care-l am
Şi l-am îngrămădit pe-un singur ram,
Am pus pe el şi frunze şi petale
Şi-aşa, cu celelalte ramuri goale
Îmi pregătesc în trunchiul chinuit
Arome pentru rodu-nchipuit.

În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi
Peste zăplazuri mă privesc miraţi,
Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul
Şi zic foşnind în sinea lor: nebunul.

Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,
Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.

Şi vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-şi doinească dorul
Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul
Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.

Şi prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăşi nelipsişţi de drum
Au dat din cap şi, unul câte unul,
M-au părăsit zicând încet: nebunul.

Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,
Foşnesc din frunzele ce le mai am
Şi-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-şi coate, zic: nebunul cântă.

Iar când omida îndoielii moale
Şi duhul desnădejdii-mi dau târcoale,
Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.

Nebun., da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Şi-ai fi de tot comună şi banală
Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii.

(Demostene Andronescu, Nebunul)


sâmbătă, 10 decembrie 2016

Curiozitatea

.
In seara asta am fost surprins de valoarea curiozitatii. Am intalnit’o partial in diferite sisteme, insa pana acum nu realizasem “omniprezenta” ei.

In filosofie se spune despre ea ca este precursor al cunoasterii. Este intaiul pas catre intelepciune.

In Tibet ea – curiozitatea – este metoda de calmare a mintii. Cand mintea tinde sa o ia razna, practicantul aplica starea de curiozitate asupra motivului pentru care mintea tinde sa o ia razna. (a glimpse)

In alchimie, curiozitatea este – similar tibetului – tehnica de lucru psihologic asupra sinelui. Mergand la a afla care din defectele personale, care mecanism pshihologic a determinat respectiva indepartare de constiinta.
.

luni, 24 octombrie 2016

Americanul deschide razboi informatic

 .
Cu circa o saptamana in urma mr. Obama facea o afirmatie-someth’ cum ca americania ar incepe un razboi informatic. Impotriva statului islamic. Adica cu rusul cu care se lupta in Siria? Pentru ca statul islamic ar fi de fapt creatia americanului si... rusul e deranjat de ceva pe’acolo. A zis cineva cuvantul petrol? Nu, nimeni.

Dar, sa revenim. SUA declara razboi informatic cu careva. Acum vreo saptamana.

Acum doua zile infrastructura informatica SUA are  un crash gigantic. 


Daca nu esti de specialitate si daca(!) ai vazut stirea ca “atacuri DDOS asupra DNS cu cadere de servicii”... zici meh si treci mai departe. Insa daca stii ce inseamna acest lucru... pe cat de naspa e pe atat de fabulos e. Ca medicul care studiaza o noua boala similara cu ebola. Da, terifiant, da dar... exciting!


Nu asta era subiectul dar fiindca l’m amintit... trebuie sa spun de el. Ca e fabulos.
DNS’ul este – simplist – acea piesa a magiei care spune informatiei din internet in ce directie sa o ia. Pe ce fir, catre unde. Mai precis spune computerelor cum sa le gaseasca pe celelalte computere (site’uri, stuf...).
DDOS’ul este un tip de atac in care tinta este suprasolicitata atat de tare incat face poc.
Acum... ne imaginam un internet in care - dupa niste atacuri de suprasolicitare - dispar acele piese care ne spun unde se gaseste si cine. Si atunci nu mai comunica nimeni cu nimeni.
De ce ne intereseaza? Pentru ca atunci cand dam un telefon o facem prin niste servere. Cand platim orice cu cardul o facem prin niste servere. Cand dam un email... de regula chiar si cand deschidem televizorul...!
Adica... financiar ramai doar cu banii cash pe care ii ai in buzunar. Si comunici doar atat de departe pe cat iti permit plamanii si corzile vocale.
Bun. Acest tip de eveniment s’a intamplat zilele trecute la american (a fost si olandezul un pic afectat), doar ca nu a fost generalizat. Nu toate piesele au fost atacate, au fost tintite anumite servicii. Care evident... n’au mers.



(afectarea)

Acum... inapoi la povestea de baza.
Avem asa:
a. Americaul deschide razboi informatic;
b. Cu un adversar care are o infrastructura informatica non-vitala pentru el;
c. In timp ce el – americanul – nu poate sa traverseze strada (la propriu) fara a sa;
d. Prietenul adversarului (rusul) e cunoscut pentru hackerii sai;
e. Dupa cateva zile americanului ii cade o parte vitala din infrastructura sa – care la randul ei e vitala pentru el.

Voua va plac coincidentele?

Pe mine ma fascineaza!
.